Pereții sunt văruiți cu un verde palid; lîngă ușă stă o asistentă cu părul roșu.
Nu vă supărați, se fac vizite azi?
Asistenta nu ridică ochii spre ea.
Mă scuzați, am întrebat dacă se fac vizite azi.
Ce vrei, domnișoară?
Să văd pe cineva.
Și cine te oprește. Intră.

Trecînd de ușă, Tania merge pe mijlocul coridorului, îi e teamă să se apropie de pereții cu faianță albă și urme de țînțari. Holul e gol, fără un scaun să te așezi dacă ți se face rău, dacă aștepți pe cineva; fără o masă de care să te sprijini. Are impresia că holul nu se mai termină. Urcă cincisprezece trepte de una singură, nici un zgomot în afară de pantofii ei; toate geamurile par a fi închise; holul al doilea la fel cu primul, fără scaune, fără mese, fără flori vii sau de plastic. Pe fiecare ușă stă scris un număr- în ordine.
Tania e singură în hol; merge încet pe mocheta întinsă pe mijloc. Are în mînă un bilet- camera nr. 17. Trebuie că ferestrele sunt înțepenite, de aia nu le deschide nimeni, gîndește ea.

Domnul C e în pat, privește numai către ușă, deși i-a înțepenit gîtul. Are ochii întredeschiși și părul ud; respiră greu, i-a înțepenit gîtul, simte furnicături în umeri. Taniei îi este teamă să deschidă ușa, dă să se întoarcă, dar se gîndește la bietul domn C, cum o așteaptă el, cum n au mai vorbit de cîteva zile, doar mesajul cu numărul camerei, cum stă el singur acolo. Întră în salon și se lovește de capătul unui pat. Își cere scuze. Simte că o să leșine din cauza aerului închis,mirosului bolnav, de spirt și transpirație, de lemn ud, sînge. I se pare că aude pe cineva plîngînd, dar nimeni nu suflă o vorbă, cei șase bolnavi se holbează la ea din paturile lor. Ce ne-ai adus?

I se rupe inima să îl vadă așa, dar îi e teamă să se așeze pe pat. Așa că Tania stă în picioare; nu știe ce să facă, deschide și închide fermoarul genții. Domnul C se ridică și începe să îi povestească.
E atît de rău aici, nici nu-ți poți închipui,Tania. Nu poți respira, nu poți citi o carte.
Domnul C își pierde vocea.
Ssst, domnule, încerc să dorm.
Tania, ia-mă de aici. Uită-te la mine.
Ea se face tot mai mică; pereții sunt murdari în salon; tavanul e murdar; cearșafurile sunt murdare. Tania încearcă să ajungă la ușă. Pe marginea geamului stau cîteva flori într-un pahar, o bucată e brînză învelită în hîrtie și un iaurt. Geamul de aici e deschis, dar nu vine nici un pic de aer.
Tania, port aceleași haine de o săptămînă. Nu este apă caldă aici. Ea nu găsește drumul către ușă. Face un pas înapoi. Domnul C îi ia mîna și o sărută.
Rămîi, te rog. Nu vine nimeni să mă vadă.
Nici la mine nu vine nimeni. Vreau să dorm, zice un bolnav.
Eu ies mîine, răspunde altul.
Pe mine mă mai țin două săptămîni. Nu a rămas nimeni acasă.

Toți bolnavii o privesc pe Tania cu ochii întredeschiși. Ei nici nu pot dormi în camera asta neaerisită, li se încețoșează privirea din cauza mirosului, le piere pofta de mîncare. Revine numai cînd intră cineva de acasă. Dar acum e fata asta aici, nu o cunosc, a venit singură, cu o geantă mică. Nici nu îi pasă de niște oameni bolnavi. O văd cum îl mîngîie pe domnul C ușor, timid, pe obraz. Tot degeaba, dacă nu i-a adus nimic. La geam se vede un copac, frunzele se mișcă, dar în cameră nu intră nici un pic de aer.
Tania îl privește mirată pe domnul C, atît de palid, cu părul ud, cu ochii umflați. Mîna ei pe obrazul lui. Cinci bolnavi se uită fix la ea. Unul începe să tușească. O să se sufoce, gîndește ea. Cel care tușește se zbate, face patul să scîrțîie, dă jos paharul cu apă pentru pastile. Nici unul nu se întoarce către el. În final, se liniștește, nici nu a fost mare lucru.
Păcătoasă tuse. Odată ce te-a prins…
Da’ ce chef de vorbă aveți azi, dom’le! Încerc să dorm, e așa greu de priceput?, întreabă exasperat unul.
Ia te uită! Ia-ți salon privat, dacă vrei să dormi.
Mai rămîi zece minute, o roagă domnul C. Nu te-a întrebat nimeni de mine?