Când eram vodă la Moldova...
Se certe ungurii și leșii...
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieșii,
Cu măscărici și lăutari.
Mihai Eminescu, Umbra lui Istrate Dabija-voievod
Fost-a Istrate Dabija-Vodă om de țară, bun, iară bețiv. Be vin mai mult din oală roșă decât din pahar de cristal, scrie Niculce la letopiseț, zicându că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar. La beția lui pre mulți îi da la armaș să-i spânzure. Iar dacă se trezea, nimica nu știa, nici mai întreba; ci-i luase sama toți și, când orânduia ori pre cine la armaș ori la popreală, îi slobozea, căci știau că adăuza nimica nu era.
Se uită înapoi. Beznă. Ceilalţi sunt prea prinşi de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva tunele de refugiu. O preocupare nocturnă ciudată. Aerul cu uzanţele lui a închis pistele de zbor fiindcă s-a anunţat furtună. Bărbatul între două vârste intră cu grijă să nu se audă scârţâitul uşii de la bucătăria de vară. Bâjbâie cu mâna pe policioară după cutia de chibrituri şi un muc de lumânare. Nu vrea să aprindă lumina, să nu fie dibuit.
Copila stătea cu obrajii în palme scuturându-se ca un bujor la fereastră, oftând înabuşit.
- Mămăiţă, m-a călcat maşina...
- Nu te-a călcat, mamaie, ai visat.
- Mămăiţă, am murit azi-noapte, ofta şi-i tremurau buzele ude de lacrimi. Şi le lua cu degetul din colţul ochilor şi le gusta de sare, lacrimile părea că încep să înveţe singure drumul către buze în căderea lor.
- N-ai murit fata mamii, o mângâia mămăiţa, oi fi având febră. Şi-i sufla părul din ochi, şi-i punea mâna noduroasă pe frunte. Copila se uita plină de interes la zgârieturile din palma aceea. Liniile abia se mai distingeau sub crusta de piele aspră, soarele îi asfinţise demult în căuş.
A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară și apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte și de lume încât am început să înțeleg că timpul și spațiul nu sunt atât de intim legate pe cât cred cei din afară; aici pereții si oamenii nu mai îmbătrânesc fiindcă sunt deja bătrâni, iar calendarul nu își mai schimbă filele – încă mai urmăresc succesiunea zilelor din ’42 și fiecare eveniment îmi pare că s-a mai întâmplat deja sau se va mai întâmpla. Din străzile furioase, ce se ciocnesc în fața spitalului și își revarsă puhoaiele pe trotuare în orele de vârf, mai urcă până la mine urletul vieții precum urletul balaurului până în donjonul în care stă închisă prințesa. E toamnă – ar trebui să fie toamnă!
Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Comentarii aleatorii