14.13. Mihai îşi scoate capul de sub dantela de spumă a valurilor şi se întoarce cu tot trupul în direcţia plajei încercând sa ghicească unde se află prosopul roşu pe care Irina se tolăneşte la soare. S-a ridicat cu câteva minute înainte de lângă ea pentru a nu răspunde la o întrebare iritantă şi brutală, a intrat în apa ce începuse să se răcească şi a înotat fără ţintă, într-o încercare deşartă de a-şi amorţi sufletul. Oare iubirea nu este asemănătoare înotului? se întreabă. Ba da! Nu ajungi să îi cunoşti limitele niciodată! Chiar dacă eşti tentat să crezi că ai ajuns la capătul puterilor, întotdeauna găseşti un strop de putere pentru a-ţi mişca braţele şi picioarele în încercarea de a mai înainta alţi câţiva metri deşi malul este încă foarte departe! Această alegorie – pe care nu ştie dacă nu cumva a împrumutat-o din cărţi! – l-a  împins să facă o cursă cu sine însuşi: a depăşit geamandura ignorând fluierul salvamarului, s-a luptat cu un valurile ce creşteau ameninţător şi se reîntorceau în larg trăgându-l după ele şi s-a decis să se întoarcă abia când un cârcel i-a prins coapsa ca într-o menghine. Acum însă este in siguranţă: atinge cu tălpile nisipul de pe fundul mării, este ieşit pe jumătate din apa, simte pe torsul umed şfichiul rece al vântului ce împinge norii dinspre apus, dar iată ca în primul moment de răgaz gândurile i se întorc tot pe mal. Lângă Irina. Se linişteşte şi in acelaşi timp se încordează când îi zăreşte silueta lângă scaunul salvamarului ridicat pe patru piloni. De dimineaţa şi până acum, deşi nu şi-a schimbat cu nimic hotărârea, a încercat de mai multe ori să lupte cu tensiunea sfâşietoare a unui arc ce îl împiedica nu numai să se apropie, dar şi să se îndepărteze. Fără succes. Un blestem implacabil făcut anume parcă pentru două personaje tragic de încăpăţânate şi de optimiste îi urmăreşte. Cu cât se zbat mai tare cu atât mai tare se prind în hăţisul lui… Se hotărăşte să iasă din apa clamându-şi victoria atât de costisitoare, dar în cele din urmă binemeritată asupra sa. Asupra trupului şi asupra sufletului. Şi să îi spună în sfârşit Irinei că orice încercare este de prisos, că îi pare rău şi că ar trebui amândoi să îşi continue drumul separaţi: ea fără el şi el fără ea.

Sub ameninţarea furtunii, oraşul de vacanţă îşi încetineşte deja ritmul şi se pune la adăpost ca o ţestoasă gigantică în carcasa ei osoasă. Hotelurile din apropiere îşi ascund faţadele triste cu coloritul lor decrepit după un paravan de vegetaţie fremătândă şi încremenesc cu balcoanele întredeschise. Par nişte cuburi uitate de un zeu plictisit şi lipsit de imaginaţie cu mult timp în urma la marginea mării. Mihai le cunoaşte încă de pe vremea copilăriei când venea aici cu părinţii şi îşi aminteşte că şi privite prin ochii unui copil aveau acelaşi aer deprimant. De abia dincolo de Cazinou şi de piaţa ce îl înconjoară începe dominaţia hotelurilor noi, opulente şi mândre. Capitalismul preferă să adauge doar un strat de vopsea de aur peste vechiul strat de rugină, semn al noului viciu ce îi încărcă sufletul oraşului învăţat să lâncezească la soare: lăcomia. Coamele lor de cărămidă sau de sticlă îmbricată in aluminiu şi marile panouri publicitare sunt singurele elemente care îl smulg dintr-un flashback ce coboară mult prea adânc în memorie şi îl încărca până la refuz cu toate regretele maturizării. Este obosit. Când se eliberează de lanţurile pe care marea i le atârnă de picioare se trezeşte în faţa unui castel de nisip minuţios construit de o copilă de zece ani sub supravegherea atentă a tatălui ei. Apa valurilor mai îndrăzneţe se acumulează într-un bazin, de unde, printr-un sistem ingenios de canale, se răspândeşte în interiorul întregului edificiu efemer. Le admiră munca întrebându-se când a avut şi el răbdarea asta cu băiatul său, trece de salvamarul care îl apostrofează pentru ca nu i-a ascultat indicaţiile şi se opreşte în faţa Irinei cu apa încă şiroindu-i pe trup. Descoperă că plaja s-a golit. Au mai rămas doar câteva cupluri răzleţe ce se perpelesc pe prosoape, doi tipi care fac jogging pe fâşia gri si umedă de nisip linsă de spuma valurilor, fetiţa cu tatăl ei, copii din jurul toboganelor si balansoarelor de pe faleză şi grupul binecunoscut de patru tineri ce joaca volei. Unii dintre turişti s-au retras sub copertina cantinei estivale atraşi de ritmurile unui şlagăr pop, iar alţii sunt deja în camere făcându-şi siesta. Câţiva sunt încă în tranzit pe aleile ce leagă faleza de hoteluri. I se acorda intimitatea necesara pentru discuţia pe care vrea să o poarte cu Irina, dar golul imens ce se cască în jurul său, jumătatea de cer cenuşie şi decorul copilăriei şi al fericirii pierdute îl face să îşi piardă curajul. Pielea sa capată textura pieii de găină după ce i s-a smuls penajul, dar dă vina pe frigul ce îl invadează treptat.

Cu ochii mijiţi din pricina asaltului razelor ce alunecă pe lângă trupul lui, Irina explorează şi ea dimensiunea paralelă a trecutului, însă a unui trecut mai apropiat de drama lor. Îi evocă o zi anume din prima lor vacanţă, o zi din preistoria iubirii, o zi care începuse sub auspiciile favorabile ale unei dimineţi însorite dar spre seară fusese înecată de o ploaie diluviană:

„Eşti neschimbat! Parcă mă uit la poza făcută în prima noastră zi la mare cu aparatul ala Kodak vechi cu  lentila ciobită.” Îl fotografiase atunci în timp ce ieşea cu un mers de tigru din mare, speriată şi în acelaşi timp impresionată de virilitatea trupului său musculos, în total dezacord cu felul lui de a fi calculat şi blând: un trup cu braţe ce ştiau să o cheme şi să o strângă, cu un păr sârmos ce îi gâdila epiderma şi cu solduri osoase gata să se odihnească între coapsele ei în noaptea ce urma să se întâmple. Pe atunci – e mult de-atunci! – erau amândoi surescitaţi şi ameţiţi de apă, de soare, de nori şi de iubire. Se întreabă cu duioşie pe unde se rătăcise acea poza, iar Mihai, ascultând-o, are revelaţia că în ciuda tăcerii, ea îşi pansează rănile. De ce ea nu a spus nimic până acum? De ce nu a încercat – şi de ce nu încearcă! – să îi panseze şi lui rănile? Ce rost au avut întrebările iritante şi brutale ce l-au împins în apă? Ce rost a avut îndepărtarea ei ce l-a împins la adulter? Ia prosopul pe care ea i-l întinde, se şterge rămânând cu spatele spre soare, iar apoi şi-l petrece în jurul brâului. Cu orbirea unei minţi logice de inginer stăbătută de linii trase cu rigla, pretinde că totul nu este altceva decât hotărârea ei de a-l lăsa în urmă pe un raft al memoriei. Nici cuvintele rostite de ea înainte de a se întinde pe burta şi de a deschide o revistă de modă:

„Am fost îngrijorată!”, deşi sunt însoţite de un zbucium nedisimulat al glasului, nu au pentru el firescul înţeles că legătura coluzivă mai există totuşi.

Cuvintele se nasc greu:

„Trebuie să vorbim!”

„Acum?”

„Cu cât întârziem momentul cu atât îl facem mai dureros!”. Spune de fapt într-o singură frază, cu naturaleţea unui actor care şi-a repetat îndelung rolul, tot ceea are de gând să îi spună... Fără să ezite şi fără răsufle. Restul este doar un act formal, un lest, o justificare. Ceea ce era mai greu a trecut; nu se mai zbuciumă. Vrea ca ea să înţeleagă foarte clar că el nu îi cere consimţământul ci îi aduce la cunoştinţă decizia sa. Strânge din buze pentru a-şi înăbuşi un oftat de eliberare şi îndură asaltul ochilor ei în care spaima a fost înlocuită cu o resemnare mândră. E pregătit pentru viaţa fără Irina. Şi pentru replica ei, dar replica ei nu vine imediat. O ciudată coincidenţă îi face pe amândoi vulnerabili în faţa presupunerii că totul este un plan divin pe care nu-l pot controla. Un nor albicios mai grăbit se interpune între pământ şi discul de foc pentru câteva zeci de secunde, iar în acest răstimp şi vântul şi valurile se înteţesc. Ploaia este aproape. Odată cu lumina ireala ce se aşterne pe obiectele din jur ca un praf fin, trag în piept şi tăcerea. Amână totul pentru moment, devenind solidari în faţa ameninţării comune. Mamele îşi adună copii ce se lupta pentru ordinea de coborâre pe tobogan, salvamarul fluieră scurt încercând să se facă auzit şi de ultimii turişti îndrăzneţi, tatăl îşi conduce spre un chioşc cu îngheţată fetiţa plansă pentru că se desparte de castelul în care a fost prinţesă-de-o-zi, iar cei doi alergători fac cale întoarsă spre sud. Doar tinerii se mai agită nestingheriţi după o minge care devine tot mai grea şi mai îndărătnică.

Într-o lume mai bună, în care nu ar simţi presiunea societăţii de a se încadra în stereotipuri, de a-şi dori lucruri de care nu au nevoie şi de a-şi cere libertatea chiar dacă libertatea înseamnă însingurare, Mihai şi Irina şi-ar lăsa cuvintele dureroase în urmă. Ar înţelege pur-şi-simplu că sufletele şi trupurile lor se simt bine împreună, se completează şi se ajuta şi asta ar fi de-ajuns. Dar instinctele ancestrale ce făuresc şi întreţin relaţiile dintre bărbaţi şi femei le sunt atrofiate şi au în minte atâtea despărţiri încât despărţirea lor nu are nimic deosebit în ea. Sunt programaţi să-şi dezasambleze relaţia pentru a o analiza chiar dacă nu vor mai şti să o asambleze la loc. Uită că, la început, când încă mai erau amândoi la facultate,  trăiseră atât de mult la nivel senzorial încât nu fuseseră nevoiţi să vorbească despre relaţia lor decât după aproape doi ani. Acum lucrurile s-au schimbat: se pregătesc să vorbească despre o relaţie care nu mai există.

Discuţia continuă abia mai târziu, la cantina situată chiar în dreptul locului unde au făcut baie şi au stat la soare în fiecare zi . Au împăturit prosoapele, şi-au strâns lucrurile în două sacoşe de plajă din rafie şi au traversat desertul în picioarele goale, aproape alergând. Deşi soarele s-a reîntors în cele din urmă fără forţă deasupra capetelor lor, umbra ploii şi a despărţirii definitive a rămas. Au ales o masă izolată fără intenţia de a mânca, deşi amândoi după ce au inhalat aburii cu mirosuri îmbietoare de mâncare gătită au simţit gheara foamei. Cuvintele pe care urmează să şi le spună sunt mai importante.

Stau faţa în faţa. Mihai vede dincolo de umerii Irinei o scară şubredă ce coboară de pe platforma de lemn direct pe nisipul fierbinte. De-o parte şi de alta a scării zac înfipte într-o rână două pubele de gunoi pline vârf cu hârţii, pahare şi ambalaje de plastic, coji de banane şi sticle de bere, iar câinii şi muştele se bat pentru a ajunge la ele. Din pricina presiunii atmosferice animalele şi insectele sunt mai agitate şi mai virulente. Mârâitul şi respectiv bâzâitul lor, mugetul mării şi icniturile tinerilor ce au rămas singuri pe ţărmul răscolit, punctează din când în când tăcerea ce creşte între ei. Difuzoarele terasei s-au oprit fiindcă afluxul de turişti înfometaţi a scăzut – doar două mese mai sunt ocupate în afară de a lor. Momentul a sosit. Cu cât îl amână mai mult cu atât  acest zid de tăcere devine mai greu de străpuns. Şi cu atât mai dureros. Mihai trebuie să înceapă

„Irina! Nu mă mai pot întoarce!...”. Nu se uită la ea; este suficent de egoist pentru a se privi doar pe el însuşi pe dinăuntru. E drama lui şi atât.

Irina îi întrerupe discursul încă de la prima propoziţie:

„Nu mai poţi sau nu mai vrei? Când ai descoperit lucrul ăsta?”. Sunt două întrebări rostite calm fără vreo inflexiune ironică care să-l enerveze. Nu aşteaptă răspunsul. Continuă:

 „Suntem aici pentru că am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat. Să te înţeleg. Tu ce ai aşteptat de la vacanţa asta? Lunile astea m-am tot gândit la noi, la greşelile din trecut, am încercat să uit şi să iert. Poate că trebuie şi să-mi cer iertare. Am crezut că nu este prea târziu; că tinereţea noastră ne va ajuta să ne refacem sufletele; că ne merităm încă unul pe celălalt, dar acum înţeleg că ne-am schimbat prea mult.”

Mihai are oroare de spontaneitate şi de eşec. Este proiectant la o firmă ce produce cipuri pentru telefoane mobile şi pune înaintea oricărei acţiuni un plan pe care îl îmbunătăţeşte continuu, până la perfecţiune. Şi în viata personală aplică aceleaşi rigori ce garantează rezultatul. Şi-a pregătit aceasta discuţie cu minuţiozitate ca pe un joc de şah, însă Irina, care pune în schimb preţ pe intuiţie şi face mişcări neaşteptate, îl încurcă. Apărarea lui se năruie. Deşi Irina spune exact ceea ce ar fi vrut el să spună – poate într-o altă formă! – el nu mai este de acord cu ea tocmai pentru că i-a luat-o înainte, ba chiar se simte nedreptăţit.  Ar vrea să aibă şansa să-i dovedească contrariul. Nu s-au schimbat. Au probleme grave, şi-au pierdut încrederea unul în celălalt dar nu s-au schimbat. El este acelaşi bărbat energic şi calculat, ea – aceeaşi femeie fragilă şi sentimentală.  Mai poate înota până la liman, îşi spune, de parcă abia acum ar fi descoperit că acest liman încă există.

„Nu mă pot întoarce, dar pot merge înainte”. Se corectează: „Putem merge înainte”.

 Irina pufneşte şi îşi coboară privirea pentru că nu îl crede. Mihai se însufleţeşte:

„Oamenii se rătăcesc, oamenii obosesc, oamenii se plictisesc, oamenii sunt ispitiţi. În oricare din lucrurile astea îşi pot găsi justificări pentru a se despărţi şi a porni pe drumuri diferite. Se cred invincibili – mai ales în tinereţe! Dar poate fi doar o forma de laşitate. Îţi răspund la întrebare: sunt aici pentru că şi eu mai cred în noi. Pentru ca mi-ai lipsit. Nu numai în aceste luni, ci şi in anii din urmă….”

„Ce vrei să spui? Poate şi eu ţi-am greşit, dar tu eşti cel care a plecat! Tu ai ales altceva!”

„Îmi pare rău!”

„Pentru atunci sau pentru acum?”

„E acelaşi lucru! Suntem tot cei de acum şase luni!”

„Vrei să spui că ai face aceleaşi lucruri?”

„Nu asta am vrut sa spun! Suntem tot cei de acum şase luni, tot aşa cum suntem şi cei de acum doisprezece ani!”

„Si atunci ce s-a întâmplat între noi?”

„Am greşit! Am greşit!” O apucă ezitant de mână, iar mâna ei ce se sprijină moale pe masă nu se trage înapoi. Atingere aceasta îl electrocutează şi îşi muşcă buzele, neştiind ce să mai adauge – este mult prea departe de scenariul pe care l-a închipuit. Are dreptate: nu s-a schimbat; el a văzut-o schimbată şi acum o recunoaşte: o pală rebelă de vânt înlocuieşte mirosul cantinei cu mirosul dulceag al pielii ei arse de soare şi hidratate cu loţiuni; dezamăgirea şi oboseala, deşi îi accentuează cearcănele, îi dau în acelaşi timp un aer de nobleţe; iar palma ei catifelată se agaţă de palma lui. Trupul îi tânjeşte după trupul ei plăcut, liniştitor şi familiar. Ar vrea să o îmbrăţişeze. „Am greşit!”. Este punctul din care pot pleca împreună, întâi spre trecut şi – de ce nu? – spre viitor. Un punct de cotitură – recunoaşterea. Dar cuvintele ce trec pe o punte subţire peste hăul dintre ei le joacă feste. Mihai aşteaptă ca şi ea să îşi asume o parte din vină, dar Irina crede că el deja a exprimat vina comună folosind pluralul.

Şi în acelaşi timp, din apele destinului pe care Mihai s-a pregătit din nou să le spintece înotând bras ies două sirene bronzate. Trec pe lângă ei, spulberând cu un parfum provocator vraja Irinei şi coboară treptele de lemn ce duc spre plajă. Cu toate că au parul vopsit în nuanţe diferite, artificiale – una dintre ele este blondă, iar cealaltă este brunetă, asemănarea dintre ele este evidentă şi stranie. Poartă aceeaşi saboţi cu toc înalt ce le mlădiază mersul şi îşi ascund siluetele suple – mărturie a unor torturi culinare cumplite! – cu un şal identic – transparent şi sugrumat în talie. Pe braţele lor îndoite la nouăzeci de grade oscilează la unison ca două metronoame, genţi cochete de plastic. Amândouă au pleoapele încărcate cu rimel, şi-au irosit buzele şi obrajii şi îşi suna discret perlele de la gât şi brăţările formate din şiruri de cercuri colorate. Nu au nici cea mai mică intenţie de a intra în apă; ies la soare doar pentru a fi alese de cei pe care îi vor devora la noapte. Sunt convinse de frumuseţea şi de eleganţa lor. Erotismul kitchos din atitudine le modifică în acelaşi fel fizionomia: au ochii mari şi fioros de reci, sprâncenele arcuite nefiresc şi maxilarele încordate a dispreţ.  Mihai le priveşte cu coada ochiului încercând să nu îşi schimbe expresia feţei pentru că ştie că Irina îl fixează. Nu vede doar doua tinere superficiale şi senzuale; vede poarta spre o lume a distracţiei, a relaxării, a sexului fără obligaţii, a aparenţelor, o lume în care s-ar putea refugia temporar de toate responsabilităţile şi problemele lui, o lume căreia el nu îi aparţine dar care îl face curios. Imaginea lor se alătură altor imagini dintr-o panoplie posibilă în care ultimele achiziţii, făcute chiar în această dimineaţa, sunt colegele ce îl privesc provocator pe holurile firmei unde lucrează. Sunt alegeri uşoare, fără bătăi de cap şi fără discuţii interminabile, menite să înlocuiască lipsa marii balene albe: Irina.  Îl răscoleşte gândul că poate aceasta Moby Dick nu merită efortul de a naviga pe mari îngheţate. De ce nici acum, în ultimul ceas, ea nu îşi găseşte nicio vină şi joacă rolul unei victime?

Sirenele lui Mihai se opresc după ce fac cu stângăcie câţiva paşi pe nisip. Doi câini gri cu spatele curbat şi botul alungit, ieşiţi din spatele tomberoanelor, le dau târcoale. Sunt curioşi fără a fi agresivi. Fetele sunt în pericol, dar Mihai se întreabă dacă nu ar trebui să le sară în ajutor. O pornire nu întru tocmai dezinteresată; nu şi-ar dori ca lucrurile să se oprească aici: ele i-ar fi recunoscătoare, i-ar da numărul de telefon, el le-ar duce pe seara la club – genul asta de fete nu trebuie invitate la o plimbare pe faleză, la o cafea sau la cină! – şi apoi şi-ar petrece noaptea în compania amândoura în camera lor de hotel. Dar el este căpitanul Ahab. Renunţă cu un sentiment de frustrare ce se adăuga nervozităţii deja existente fiindcă prada neajutorată este remarcată şi de alţi vânători.

O ascultă pe Irina fără a-şi muta atentia de la scena ce se petrece pe plajă în apropierea lor.  

„Ce aştepţi de la mine de fapt?” îl întreabă Irina. „Eu nu îţi pot cere să te întorci! Şi nici tu nu îmi poţi cere mie lucrul asta! S-au întâmplat mult prea multe lucruri! Şi nu vorbesc doar de acea zi nenorocită! Ştiu că şi tu te uiţi în urmă şi nu mai regăseşti starea aceea de graţie şi de noutate a iubirii. Îndrăgostirea. Fluturaşii din stomac. Trebuie să acceptăm fie că noi ne-am schimbat, fie ca iubirea s-a schimbat. Îmi este mai uşor să cred că noi ne-am schimbat. Altfel trebuie să accept că ceea ce a fost între noi s-a sfârşit. Desigur, poate începe ceva nou, dar” – repetă – „ceea ce a fost între noi s-a sfârşit! S-a sfârşit!”

„Şi cum să nu se sfârşească?! M-ai lăsat în întuneric pentru atâta timp? Cum să nu se sfârşească dacă ani de zile după naşterea lui Daniel am trăit cu firmituri de iubire. Ce am ajuns pentru tine? Un partener de afaceri, un coleg de cameră? Pun pariu că sunt colegi de serviciu cu care te comporţi mai drăguţ decât te comporţi cu mine; pun pariu că sunt colegi care te-au văzut aranjată în fiecare zi şi cu care flirtezi” – face  referire la colegul ei chel şi spân despre care nu ştie nimic dar despre care bănuieşte ce este mai rău. ”Eu cu ce rămân? Eu rămân cu imaginea unei femei ce se plimbă prin casa în pijama, plictisită şi neinteresată de bărbatul ei! Sunt atât de aproape încât nu mă mai vezi? Mai rea decât respingerea este indiferentă!”   

Este un reproş nedrept… Au urmat amândoi traiectoria cuplurilor căsătorite prea devreme – şi mai ales căsătorite din dragoste! – , traiectorie ce sfârşeşte de cele mai multe ori în aceeaşi capcană. Au plecat din fata altarului cu convingerea fermă că vor beneficia de atenţia partenerului toată viaţa şi aceleaşi sentimente intense de dragoste le va umple sufletul la orice oră din zi şi din noapte. Toate aceste aşteptări – pe undeva normale şi de înţeles la doi tineri îndrăgostiţi cum erau Mihai şi Irina în urmă cu cincisprezece ani! – s-au confruntat însă cu rutina – şi rugina! – unei vieţi cu nimic mai spectaculoase decât cea a părinţilor lor. Adaptarea la această rutina nu a făcut decât să adâncească falia dintre vise şi realitate şi nu a însemnat nici maturizare şi nici restrângerea orizontului aşteptărilor lor. Ei au rămas aceeaşi doar că viziunea exactă a viitorului, lipsa provocărilor – şi dragostea lor la început fusese o provocare! –, lipsa neprevăzutului, i-au adus în punctul în care s-au întrebat dacă nu îşi doresc de fapt altceva. Un poet a descris această dramă, repetată în zeci şi zeci de ipostaze mai ales în lumea modernă unde există atât de multe altenative şi tentaţii pentru spirite inocente, ca fiind drama lipsei de dramă…  Odată cu venirea pe lume a lui Daniel, Irina s-a simţit dintr-o dată stoarsă de energie – atât fizică, cât şi afectivă!; s-a dedicat în totalitate lui şi l-a transformat pe Mihai într-un simplu cărăuş de pamperşi, micşorându-i în acelaşi timp drastic şi raţia de atenţie şi afecţiune. Desigur că şi Mihai, adoptând titulatura de tată, a căutat să se adapteze, însă după o vreme a ajuns să se simtă în plus în relaţia tot mai strânsă dintre mamă şi fiu. În plus i s-a surminat şi mai mult poziţia de tata prin intervenţia energică a soacrei sale, care şi-a închipuit că sunt amândoi prea tineri pentru a purta singuri povara creşterii unui copil. A tăcut şi a acceptat totul din comoditate – sau dintr-un sentiment al datoriei prost înţeles!, dar frustrarea s-a acumulat în interiorul său îndepărtându-l de familie… La aproape un an şi jumătate de la naşterea copilului, când încă Irina stătea acasă, situaţia devenise critică, fără ca cineva să bage de seama. Mihai dezertase complet, se refugiase în munca şi în scurtul timp petrecut cu Irina şi Daniel era morocănos şi distrat. La rândul ei şi Irina, copleşită de stres, de oboseala cronică acumulată şi de izolarea prelungită, devenise sâcâitoare şi aspră. Încercase exerciţiul supărărilor şi al certurilor, dar pentru că el o dezarma tot timpul cu o atitudine non-combativă  alesese nepăsarea şi se dedicase şi mai mult lui Daniel, lucru care nu era în cele din urma decât o altă faţetă a comodităţii. Din acea perioada datează şi primele lui imbolduri de a o înşela pe Irina – mai mult o dorinţă de răzbunare pentru  calmul distant cu care îl trata zilnic şi pentru altruismul ei ostentativ ce ajunsese să îl înnebunească. Sufletele lor se rătăciseră unul de altul… S-a ajuns apoi şi la momentul inevitabil în care Irina, eliberată, odată cu creşterea lui Daniel, de lanţurile grijii permanente, a dorit să îşi recapete viaţa ei de femeie, iar Mihai a cedat imboldurilor…  După şase luni de atunci, timp în care a dus o viaţă de pustnic, Mihai crede că acea greşeală i s-a iertat şi că este îndreptăţit să caute rădăcina vinei. 

Îi mai spune:

„Am încercat: te-am invitat la cină, la film, la plimbări în doi, în excursii; ţi-am adus flori, cadouri! Am încercat să te recâştig! Încerc de ani de zile!”

„Nu! Ai încercat doar în ultimele luni. În rest ai tăcut şi ai lipsit! Crezi că asta schimbă acum ceva? Ar fi schimbat cu şase luni în urmă! De ce nu ai făcut toate astea până atunci? Acum e târziu! Acum s-a sfârşit!”

Merg pe acest fir din ce în ce mai subţire aducându-şi noi şi noi argumente şi dovezi pentru a se convinge că totul s-a sfârşit. De fapt astfel se sfârşeşte totul. Nu au curajul să se privească în ochi şi sunt mai preocupaţi să pună pe masă tot ce au adunat în suflet decât să asculte. Deşi joacă acum cu toate cărtile întoarse pe faţă, nici unul dintre ei nu se uită la cărţile celuilalt. Dacă nu şi-ar mişca din când în când capul – el pentru a urmări ce se întâmplă cu sirenele sale, iar ea pentru a cerceta orizontul şi chipurile chenerilor cu accent pronunţat moldovenesc – ar semăna cu două statui la masa veşniciei.

În planul secund personajele – şi natura – au un alt tonus. Nu numai câinii ci şi cei patru tineri zei sunt atraşi de cele două sirene. Blondul opreşte jocul, culege mingea şi executa un serviciu perfect în direcţia lor – o mostră de estetica a sportului de care bărbaţii sunt capabili doar atunci când ştiu că sunt priviţi: corpul perfect întins ca un arc cu mâna dreaptă deasupra capului, obrazul atingând umărul, privirea extatică îndreptată în sus, mişcarea accelerată şi rotundă a braţului ca un bici, explozia , zborul balonului, poza de final ce aduce cu poza unui samurai în aşteptarea prăbuşirii adversarului spintecat. Proiectilul cade foarte aproape de animale nedumerite ce încep să mârâie şi se retrag spre pubele privind tot timpul în spate pentru a nu fi surprinse de un nou atac. Urmează o serie de ovaţii şi de fluierături din partea prietenilor săi, întâmpinate de câtre tinere cu un soi de geamăt de surpriză şi de spaimă. Şi în acelaşi timp de uşurare – un semnal cât se poate de clar. Mai clar şi mai senzual decât o invitaţie directă. O invitaţie la ridicarea trofeului pe care blondul, urmat de cei trei bruneţi, nu o refuză. Înaintează cu toţii spre ele împingându-se unul pe altul, râzând şi împroşcându-se cu nisip, într-un înduioşător spectacol al naivităţii şi al infatuării tinereşti. O risipă inutilă de energie. După ce le încercuiesc, cu aceleaşi priviri caline pe care şi câinii le avuseseră mai devreme, execută un dans caraghios în faţa lor cu fandări, reveniri şi piruite – ce seamănă izbitor cu dansul executat în faţa Irinei la piscină!, se trântesc în genunchi şi se prezintă. De la distanţă, deşi îşi încordează auzul, decuplându-se de la discuţia pe care o poartă cu Irina, Mihai nu aude decât zgomotul de fundal al valurilor. Este foarte posibil ca nici tinerele să nu audă nimic, dar oricum limbajul corpurilor bronzate şi musculoase este limpede şi mai mult decât suficent, iar ele, descifrându-l, încep să chicotească şi să-i încurajeze. Tot prin gesturi. Singurii spectatori ai scenei comice de film mut – căruia îi lipseşte acompaniamentul alert al pianului! – daca nu îi mai punem la socoteala pe cei doi câini, sunt Irina şi Mihai.

Din păcate, înainte de apogeu – de apogeul confruntării dintre Irina şi Mihai şi de apogeul noilor legături – decorul de vară – orizontul desenat limpede pe pânza cerului, recuzita prăfuită de pe plajă şi de pe faleză, butaforiile vechi şi scorojite ce sugerează hotelurile – se năruie. Vântul uscat ce bate cu furie dintre vest se întâlneşte cu o briză umedă şi ridică în mici vârtejuri o pulbere galbenă şi fină. Hârtii, plastice şi frunze smulse din penajul tufişurilor şi al copacilor răzleţi aleagă spre mare, iar copertina întinsă peste terasă zbate ca velele unei corăbii. Câteva farfurii răsturnate de pe tava unui chelner neîndemânatic se sparg cu un zgomot sec ce se pierde repede în simfonia din jur. Vântul pare mai puternic decât forţa gravitaţională. Se face frig. Se întunecă. Şi peste tot acest haos cerul vineţiu se încruntă tot mai ameninţător. Şi Irina, şi Mihai, şi cei sase tineri, şi câini sunt condamnaţi să fie striviţi sub el fiindcă vântul îi dărâmă pilaştrii. Doar undeva lângă orizont, ca o muscă rătăcită într-un cadru în care nu are nici un rol de interpretat, un petrolier ieşit în larg în ciuda avertismentelor meteorologice, îşi întoarce pupa către ţărm.

Pubela din stânga scării de lemn se răstoarnă şi una dintre potăile alungate de reuşita voleibalistică a blondului, pentru a nu fi prins sub ea, înaintează câţiva paşi în direcţia celor şase tineri. Are maniera ezitantă şi impredictibilă de a se deplasa a unui beţiv.  Cu botul lui ascuţit şi rânjit adulmecă din loc în loc. Este prea derutat ca să înţeleagă de ce gestul său este luat drept un nou act de agresiune şi stârneşte o altă demonstraţie sportivă. Lătră scurt şi se năpusteşte pe terasă – unde probabil ospătarii l-au adăpostit şi în alte dăţi, când pentru a doua oară blondul pune mâna pe minge şi o aruncă după el. De data asta mult mai neglijent, pentru că deja şi-a asigurat simpatia fetelor. 

Tot atunci Irina i se adresează lui Mihai:

„Ştii câte zile au trecut pentru mine fără noima în perioada în care Daniel era mic-mic? Îmi amintesc cum mă plimbam prin parc toamna înainte de prânz, singură – Daniel dormea în cărucior – şi mă gândeam că viaţa mea s-a sfârşit, că nu mă mai aşteaptă nicio bucurie, că trebuie să renunţ la tinereţe. Priveam în lungul aleilor pustii, alungam cu un evantai gazele şi plângeam” – plânsul acela pe care el l-a văzut şi de dimineaţa.„Plângeam ca o proastă. Dragostea pentru tine mi se usca aşa cum se usucă frunzele după arsiţa verii. Mă întrebam unde eşti. Mă întorceam în trecut – nunta, concediile noastre, viaţa de dinainte – şi fantazam cu ochii deschişi”. Are glasul aproape stins şi încărcat nu de melancolie, ci de umbra unei melancolii mai molipsitoare decât melancolia însăşi şi cu toate acestea gândurile îi sunt în total dezacord cu vorbele. Se surprinde rememorând aniversarea de acum trei ani a lui Daniel, ultima la care a fost şi Mihai prezent. Se apleacă spre trecut pentru a culege un grăute de fericire, menit poate prin singularitatea lui să îi întărească convingerea că face ceea ce trebuie să facă. Oricare ar fi motivul, amintirea o încântă. Da! A fost o petrecere reuşită. Au organizat-o la un restaurant cu specific italienesc şi au invitat doar trei cupluri cu copii, pentru ca ştiau că nu se pot bizui decât pe capacitatea de înţelegere şi de rezistenţă a altor părinţi. Mihai şi Daniel s-au distrat de minune. Au fost atracţia serii: şi-au pus cireşe la urechi, au cântat un cântec despre „omleta din ouă de broască ţestoasă” şi s-au alergat în jurul unei fântâni arteziene amenajate în mijlocul sălii principale a localului. La sfârşit Daniel a adormit în braţele tatălui său, iar imaginea caldă a celor doi bărbaţi din viaţa ei, indisolubil legaţi printr-o dragoste robustă şi egal împărţită, continuă să o înduişeze şi astăzi. 

Mihai are şi el un răspuns funerar pregătit:

„Daca tot am ajuns aici te întreb: tu chiar crezi că mie îmi făcea plăcere să îmi petrec atâta timp la serviciu? Am tot sperat că este doar o perioadă care va trece. Alergam. Alergam pentru a grăbi timpul. Alergam pentru a ajunge mai repede la fericire. La tine. Dar până la urmă starea de provizorat a devenit prin obişnuinţă viaţa de zi cu zi. Şi peste mine s-au prăvălit anii.” Şi la el există aceleaşi dezacord între gânduri şi vorbe. Deşi zgândăre rănile trecutului, se trezesc în el amintiri însoţite de senzaţii unice de împlinire, de linişte şi de împăcare cu sine. Amintiri despre dimineţile de duminică petrecute alături de fiul său prin acelaşi parc pe care Irina îl detesta – modalitatea lui de a-şi încărca bateriile şi de a-şi întări convingerile pentru a rezista în continuare. Se aşeza invariabil pe aceeaşi bancă şi mişcând lent căruciorul sau, mai târziu, urmărind joaca lui Daniel, citea documentaţii tehnice pentru două-trei ore. Era el cu el însuşi; era fericit şi habar nu avea… Acum îşi doreşte din nou să fie el cu el însuşi, dar lipsa Irinei anulează echivalenţa dintre linişte şi singurătate. Acele momente de odihnă erau minunate pentru că ştia că este aşteptat acasă şi ca, la picioarele sale, depinzând de el ca o viţă de arac,  dormea sau se juca Daniel. De acum înainte dimineţile de duminica vor fi doar goale şi interminabile…

Încheie:

„Am decis să accept divorţul! Cred că ar trebui să ne întoarcem astăzi în Bucureşti”

Irina încearcă să mai spună ceva:

„Crezi că?...”.

Mingea de volei îi întrerupe. Trece razant pe deasupra pubelei rămase în picioare şi îşi rătează ţinta fiindcă animalul are timp să se adăpostească după un scaun. Atinge umărul osos al Irinei, masa – pe care din fericire se afla doar o solniţa – şi se opreşte în bărbia lui Mihai. Obrazul acestuia se înroşeşte instantaneu. Noroc că mingea este destul de moale şi că aruncarea nu a avut forţă. Pe Mihai îl încearcă doar o ameţeală uşoara iar durerea transmisă de maxilar în ceafă se disipă repede. Rămâne doar orgoliul rănit. Lovitura directă şi reacţia prostească a tinerilor – ce rostesc un „Oh!” prelung , jumătate din jenă, jumătate poznaş şi se întorc cu spatele – nu îi lasă posibilitatea de a considera totul doar un accident. Este a două oară.

Mihai apuca mingea şi ingnorând rugăminţile Irinei – făcute fără glas, printr-o mişcare a capului de la stânga la dreapta  – de a nu protesta, se ridica in picioare. Nu are pe cine înfrunta pentru ca niciunul dintre tineri nu îl priveşte. Trupurile lor coapte sunt scuturate de spasmele râsului înghiţit. Nu a văzut cine a aruncat dar îl bănuieşte pe blondul cu părul prins în coada, ce pare să fie şi conducătorul grupului. Mihai îi poată încă pică. Mai degrabă pentru motivul din urma şi-l alege drept ţintă. Are de gând să trimită mingea înapoi. Face un pas pentru a ieşi de sub copertina terasei, o aruncă în sus cu ambele mâini şi apoi, pe când aceasta coboară, o loveşte furios cu podul palmei. Deşi un fir de lumină îi intră în ochi, iar Irina îl strigă pe nume, insistă să urmărească traiectoria înaltă a mingii. A lovit nu numai bucata rotundă de piele ci şi obrazul tânărului. Şi poate şi tot ceea ce reprezintă nesfârşita zi pe care o trăieşte: renunţarea, despărţirea, cearta, furia şi resentimentele. A lovit toate aceste lucruri şi le-a trimis spre mare. Este îndreptăţit să se bucure de izbânda asupra lor.

Căldura umedă a amiezii a rămas doar o amintire. Tremură. Vântul care a făcut ravagii în jur îl înjunghie şi pe el în spate, pe sub tricoul purtat peste pantalonii scurţi. Acelaşi vânt prinde mingea din zbor şi o poartă fără niciun efort vizibil pe deasupra capetelor celor şase tineri, pe deasupra întregii plaje, până în mijlocul spumei ce se formează la mal. Incredibil. Peste aşteptări. Irina repetă chemarea: „Mihai!” făra nicio urmă de admiratie în glas şi de aceea Mihai o ignoră din nou. Se simte eliberat şi răzbunat. Şi el este tânăr şi liber; şi lui îi sta în putere să impresioneze tinere; şi el îşi doreşte blitzkrieg-uri şi nu lupte de uzură. Această  servă de volei îl reconfirma ca bărbat. A acceptat divorţul. Se va întoarce în Bucureşti. Începe viaţa fără Irina.

Fără Irina. Când îşi întoarce capul spre masă, după ce urmăreşte un timp cu satisfacţie şi încercarea celor patru zei decăzuţi de a-şi recupera mingea, constată că Irina a plecat. Spre hotel probabil. E descumpănit fiindcă nu astfel şi-a dorit ca ea să dispară din viaţa lui: fără nicio urmă, fără rămas-bun, fără o scenă cu lacrimi, fără un epilog. Nu aceasta poate fi despărţirea. Despărţirea mai are şi alte episoade. Se trezeşte alergând printre mese, pe faleză, printre tarabele de fructe ce îşi închid obloanele, pe alee, spre hotel.

Primele picături de ploaie aduc cu ele o linişte relativă.