Curând Șeherezadei i se va subția ușor
firul poveștii,
eu îmi voi sprijini a noapte fruntea
de luna în ultimul pătrar.

„măcar acum, măcar acum...”
vei murmura
răscolindu-mă de la zenit la nadir.

Oprește-te, voi șopti obosit,
e-n zadar...
O să te zgârii rău
în banchiza de vise.

(Nu, nu vei putea să-nțelegi nuferii
până ce nu vei fi oglindă de apă
și nici tăcerea
până când nu vei naște întâmplări
ucise.)