Mă tem de canicula din oraşul în care voi merge peste o săptămână. E exact cum ai surprins-o în poem! Două câmpuri lexicale, ale caniculei şi ale morţii, fac din oraş o morgă a speranţelor. Chiar şi noaptea, în loc să aducă răcoarea, iar vântul de dimineaţă, în loc să aducă speranţa de mai bine, sunt complici la genocid. Îmi aduc aminte de versul lui Labiş ,,Seceta a ucis orice boare de vânt”. E un poem puternic, imaginile foarte sugestive. Neputinţa de a evada din cutia toracică a oraşului ucis e excelent redată de ultimele două versuri, pe care eu le-aş fi scris separat şi cu o mică schimbare de topică: ,, în depărtare trec trenuri/ fără oprire”. Asta pentru a evidenţia mai bine schimbarea planurilor (apropiat-depărtat), dar şi pentru faptul că mai bine se leagă semantic, logic, ideatic, versul ,, eviscerate de orice urmă de speranță” de cuvântul ,,depărtare” decât de ,,trec”. De asemeni, nu aş scrie primul vers, ,,draga mea”, fiindcă reduce mult cercul ,,de suspecţi” al destinatarilor :).