o altă dimineaţă acelaşi autobuz. şapte douăzeci, optsprezece grade. călători pe care îi ştiu din vedere de ani de zile. de pildă pe domnul acela care tot deschide geanta diplomat scoate un flacon de parfum, fîs fîs, apoi se trage de lobul urechii drepte. mereu numai de dreptul. poate are un dezechilibru poate e într-o ureche. nu asta mă deranjează ci geanta. are cea mai urîtă geantă din lume! piele sintetică şi încuietori mari galbene şi lucioase. vă plac dinţii din metal auriu!? atunci e o geantă frumoasă. am avut şi eu o geantă diplomat dar am vrut să scap de ea aşa că am pus un afiş-vînd diplomat. cineva a deschis o paranteză şi a scris cu pixul – lame!

şapte douăzecişicinci. Gara de Nord. primesc un mesaj scris. dragul meu azi m-am trezit mai tîrziu. o să lenevesc un pic apoi îţi voi face clătite cu dulceaţă de cireşe şi voi răsfăţa buza farfuriei cu petale de cicoare. mai încolo o să adun merele apoi mă voi aşeza în pervaz să te aştept. îmi voi pune capul pe genunchii goi şi o să-mi cern ca zăluda şofran în păr. simt că nu mă vei certa dragul meu, chiar dacă par un tablou, eu sînt aievea.
zîmbesc. ştiu draga mea. o doamnă care trage cu ochiul zîmbeşte şi ea complice. ridic din umeri. doamna înclină capul. pare un flamingo care îşi curăţă penele.

la Mircea Vulcănescu se urcă personajele mele preferate. le-am botezat în gînd Madame de Pompadour şi Intelectuala. Madame de Pompadour e o femeie în jur de patruzeci de ani şi în afară de coafură o să spuneţi că nu are nimic din madame de pompadour. chiar aşa? dar felul cum priveşte de la înălţimea plafonului peste capetele unor amărîţi care nici cu degetul arătător nu ajung la bara de susţinere nu trădează voinţă şi putere de dominare? are şi o anumită eleganţă în ţinută dar nu are lustru. poate nici Jeanne Antoinette Poisson nu a avut dar a învăţat mai tîrziu la Choisy le Rois. în schimb Madame de Pompadour asta din autobuz nu va învăţa niciodată. poartă un taior impecabil şi niciun fir de aţă nu atîrnă de butoniere sau de tiv. trebuie să mă credeţi, eu sînt foarte atent la detalii. şi totuşi ce nu o prinde?
uite! în filmul “the bridges of madison county” Clint Eastwood o întreabă pe Meryl Streep: cum e bărbatul tău Francesca? e foarte curat răspunde ea. da. nu. vreau să spun...apoi zîmbeşte, se uită spre tavan ca şi cum ar vrea să-l spargă cu privirea şi să vadă cerul. undeva în afara cadrului îi ghiceşti palmele peste şolduri. el înseamnă şi alte lucruri! mai zice. în fundal se văd tot felul de borcane pungi şi cutii metalice umplute cu lucruri. asta e Madame de Pompadour, o femeie curată cu lucruri în buzunarele taiorului. o curcă cu penaj de păuniţă.

şapte treizeci. dragul meu te şi te şi te! m-am ascuns într-o nucă. îţi fac şi ţie loc atît cît să pui obrazul pe pîntecul meu. dacă îţi va aluneca mai jos o să te iert. ştii! e de la respiraţia mea.

Intelectuala are mereu o carte deschisă. şi chiar citeşte. dar nu de asta îi spun aşa.
Madame Pompadour de Rococo e o haşură întinsă cu degetul, rigidă, nu are nici măcar sprinteneala omizii pe o frunză. Intelectuala e un crochiu. linii şi umbre îngroşate atît cît trebuie în zonele de tensiune. o elipsă un arc de cerc două parabole alt arc de cerc un triunghi haşuri planuri, toate redau o volumetrie de un rafinament discret. are ceva din simplitatea liniilor scandinave. uneori, cînd dă pagina, curbura gîtului se abate prea mult de la axa de simetrie dar fără izmeneală. poate e semnul ei de senzualitate şi erotism descoperit cu cîteva paragrafe mai în urmă. cred că intelectualei îi stă bine şi într-un capot roz matlasat. de ce au toate cusături în romburi? urîte capoate! o maşină de tocat personalitatea!

dragul meu am deschis fereastra. e răcoare şi în grădină crăiţele s-au cuibărit sub frunze. simt nevoia să mă lipesc de tine ca picurii de lumînarea care se topeşte.

la Berzei urcă un bărbat care confundă nasul meu cu un alcoolmetru. fie! rachiu treizecişicinci de grade, uşor afumat, foc prea iute, cazan de aramă. nu îmi plac beţivii. am văzut prea mulţi beţivi acasă la mine. la poartă pe treptele scării în grădină prin vie sau pe lîngă mărăcinii înroşiţi de sîngele Domnului. femei urinînd din picioare sau bărbaţi care nu mai apucau să ajungă la nasturi pentru că le tremura mîna pe sticlă. avantaj femei! toţi au murit de băutură. şi pe toţi i-a gasit morţi Sorin.
pe Lina căzută cu nasul în perne pe Simion în şanţ mirosind a ţuică de dude pe Mărin Iordanca cu ţoiul în mînă de ziceai că e viu. ăsta era mai cu moţ, voia să dea noroc şi la poarta raiului!
de la o vreme Sorin s-a săturat de atîţia morţi aşa că s-a apucat şi el de băutură. pînă într-o zi cînd l-am găsit eu. avea două monede de trei lei, coclite, puse pe pleoape. părea că doarme. cine ştie am zis, se fereşte de lumină. l-am lăsat să doarmă şi am făcut un foc mare afară de s-a topit toată zăpada din curte. de la aşa văpaie înfloriseră şi cireşii pe dealul Lisavetei.
l-am îngropat cu trei zile înainte de crăciun. pomană de post. varză fasole şi mîncare de prune uscate. noi rudele ne-am desfătat cu jumări cîrnaţi proaspeţi de porc murături asortate şi vin. am băut cu paharul cu sticla, am băut şi cu furtunul în beci pe furiş. mult! şi nu m-am îmbătat. am rîs şi mi-a fost bine. spre primăvară mi-a venit aşa nu ştiu cum să dobor un salcîm. cel mai frumos. o lovitură două apoi am plîns. aşezat pe o butură. am plîns pînă a venit un cuc şi a spurcat toţi toporaşii din pădure.

uneori mă întreb ce personaj sînt eu în acest autobuz. de multe ori mă trezesc vorbind singur - şi eu te şi te şi te draga mea. port şi eu lucruri în buzunare, lucruri pe care le fur de la tine noaptea cînd dormi – clipsuri nasturi brăţări din ibrişin satin tafta brocarturi. cleptoman? poate.
Costei îmi spunea Americanu. nu ştiu de ce şi nici nu mai are cine să mă lămurească. Costei e acolo sus şi acum are cel mai mare codru de pîine prin care să strecoare spirtul medicinal. Mice mînă berbecii peste nouă ceruri. Mărin Iordanca a rămas la poarta raiului cu pălăria pe genunchi şi dă noroc cu toţi care intră. Sorin mai trece pe acasă cînd şi cînd, iarna. e tînăr şi frumos cu părul ca secara dată în pîrg. Sorine de ce îmi zice mie Americanu mă? nu răspunde nu mă vede. ceva îl apasă pe pleoape. de urît, mă duc la poartă şi fac un om de zăpadă. aşezat lîngă el pe bancă îi pun braţul drept pe umeri şi privim amîndoi cum vine lumea pe linie la vale. bă voi ştiţi de ce îmi zice mie Americanu? se mai opreşte cîte unul şi răspunde în silă – uite aşa de-al dracu, de aia!