odată la doi ani vara mă îndrăgosteam de agudul de la poartă
de ramurile lui mereu încrezătoare și răzvrătite
o îmbrățișare a semnelor de exclamare
ca o hoață mă suiam pe gard
ocheam agudele cele mai mari și mai coapte
miezuri de spaimă ascunse printre frunze
gâștele albe se apropiau ga-ga-ga ga-ga-ga
nea ilie și el bună zâua fitiță bună ziua
agudul agudul – umbra primilor mei pași
mă cuibăream în murmurul turturelelor de pe stâlpii de telegraf
ori în clipa unei aripi de fluture undeva peste florile de ochiul boului
în nebunia gustului acrișor îmi aluneca deodată piciorul
vechiul gard mă pândise în taină
de când vroiam să-ți las pe piept un semn
între agudele alea de țâțe
i-am spus bine dar știi n-o să spun n-o să-l arăt nimănui
în plus peste doi ani tu tot gard o să fii
agudul tăcea deasupra
în inimă îi creștea un nou inel