Îți va fi greu cu mine, îi spuneam. Există într-o seamă de persoane o predispoziție sălbatică de-a se comporta invers, de-a iubi ura, de exemplu. Nu m-a crezut. Doar atunci când a văzut că nu-i de ajuns scrisul, că nici sculptura sau muzica nu mă ajută destul, a cuprins-o o ușoară bănuială. A durat mult până a înțeles de ce beau și ce fel de salvare e alcoolul. Până când și-a dat seama că nu eu sunt fenomenul ei.
Ne-am despărțit civilizat, discutând lucruri nesemnificative la o cafea, ultima pe care am băut-o împreună la măsuța cumpărată prin mica publicitate. O dimineață în care nu mai conta pentru nici unul vocabularul elegant sau temele mari - o dimineață comună multor cupluri care se trezesc într-o blândă atmosferă de sâmbătă și nu au nimic programat pentru ziua aceea.
În bucătărie scăpă de interogatoriul mamei, plecată să-l hrănească pe tatăl bolnav. Era greu să treacă ușor peste cearta cu Lacedemona, înainte de fuga ei cu băiatul patronului de la „Vinul Negru”. Se mulțumiră să privească împăcați șirul cănilor de lut din galantar și să alimenteze cu ciocălăi focul din soba de fier. Nici cu mama lucrurile nu erau simple.
Numai mie putea să mi se întâmple una ca asta. Nu, nu vorbesc despre faptul că am un pitic, asta în sine de la o vreme nu mi se mai pare atât de îngrijorător, am mai vorbit eu cu unii și alții și am descoperit că e deja ridicol și desuet că eu am numai unul. Am un prieten care se conversează cu vreo trei-patru dimineața când se bărbierește (eu cred că îi și vede în oglindă, dar nu mi-a confirmat), la prânz are o pitică favorită care îi face zâmbre când mănâncă și seara... seara pot numai să-mi închipui ce orgii au loc în apartamentul lui cu două camere, două pisici și jumătate (încă n-a terminat partajul cu fosta lui prietenă), un hamster și-un laptop. Dar să revenim. Deja mă simt complexată cu piticul meu, cred că unii ar spune chiar că e cam ratat...
Era un biet suflet de femeie curățit de valurile singurătății. Se călise cu vedeniile și ispitele întunericului, cu zgomotele amplificate de propria tăcere și cu teama crescândă față de bunătatea veninoasă a celorlalți. Îi respecta contemplarea liniștitoare, privind în gol cufundat în gânduri. Tresări surprins de pașii unui trecător care-și arunca absent privirea în curtea verde. Admiră, pe rând, cerul vâscos, norii de vată de zahăr, purpura apusului și tușul nopții învelind șomoiogul de patimi cu plăcerea rece de rouă.
Iarna era blândă, razele soarelui încălzeau fețele noastre luminoase și bârnele podului de lemn de peste Ialomița. Ne strânsesem la marginea satului, lângă casa pădurarului.
Eram vreo 15 inși, flăcăiandri, floarea cea vânjoasă și curajoasă a cetățenilor (pe atunci, încă tovarășilor) localității zdrobite de întinderea câmpiei și ciulinilor ei. De ce ne strânsesem, nici noi nu știam prea bine. Trebuia să facem ceva, era Revoluție sau fusese, numai ea și noi nu, iar sângele ni se încinsese, aprig.
Comentarii aleatorii