Ultimele nopţi cu zăpadă m-au dus cu gândul la o perioadă din viaţă de care n-am mai vrut să-mi amintesc şi pe care credeam că o înmormântasem de mult. Dar parcă cineva îşi întinde uneori mâinile prin noi şi cotrobăieşte în cuferele vechi, răvăşindu-le, încât, fără să vrem, ne întoarcem pe linia ferată a memoriei. De parcă Dumnezeu doreşte mereu să ne aducă aminte de ceva.
Am o prietenă care îmi spune mereu, cu patimă aproape: Bianca, te rog, scrie ceva despre oameni fericiți. Fă-i să aibă o viață frumoasă. Fă-i să zâmbească în final, știu că poți.
Draga mea Diana, this one is for you.
- Pot trăi fără tine.
- Înțeleg. Și acesta ar fi un motiv bun să pleci.
- Bun, nu. Suficient, da. Necesar, probabil.
Sunt doi, știi. Doi, de partea aceasta. Încerc să le scriu istoria, vezi bine. Pornind de aici, unde concentrice. Încearcă să-ți imaginezi că în egală măsură trecutul și viitorul ar porni din același punct, s-ar propaga întâlnindu-se din nou, în din ce în ce mai multe puncte.
Khora. Khora era micuță și liberă. Ceda totul fără pretenții, fără grija următorilor ani din viață. În școală fusese un spirit independent și remontant, își făcuse un obicei din a-și contrazice profesorii și persoanele care nu-i plăceau. Înțelepciunea populară a triumfat, ne-am asemănat și ne-am adunat deși rațiunile științifice legiferau respingerea polilor de semn identic. Khora scria versuri absurde și i se publicau.
Tăchiță Bădeanu se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulți spun că te plasează undeva în toamna vieții. Nici el nu știa cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, unele făcute din hlei amestecat cu paie și acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraș, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de gospodărire a orașului) și, în consecință, oarece lefușoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul.
Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înşelătoare a stufului. Ajunsese pe mal şi, dintr-o singură mişcare, încercă să-şi uşureze trupul slab şi bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Îşi privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante faţă de simplitatea cromatică a bălţii. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peştilor decât adierilor vântului.
Comentarii aleatorii