– Apăi Micloş să-ţi trăiască muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse unchiul Fedea ieşind
de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:
– Mi-o făcut pe dracu’ că de nu aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar aşe... Ia uite! –
scoase unchiul un şomoltoc de bani. – Şi pădurariu tot pentru asta mă cheamă! Se tem toţi de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor de curvari! Uite numa: şepte sute şi cu şepte sute fac o mie patru sute, plus de la pădurar şepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâţia bani nu câştigă un băieş într-o lună, cât câştig eu cu cucăru într-o noapte şi stai că nici n-am văzut nimic, aşe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe îştia trei la muierea lui Micloş.
Pe uşa brigăzii ocolului silvic, unchiul Fedea intră mai sigur decât ar fi intrat în propria-i casă, că doar ştia de ce îl cheamă «coţcarul» de pădurar.
«Da ce ar si dacă pe îsta l-aş beli de o mie de lei? – îi trecu unchiului prin gând, dar repede se răzgândi. – Dăi încolo că nu m-o făcut pe mine trei sute de lei, pentru trei sute să-mi pierd omenia? Dacă de la toţi am luat câte şepte, apoi şi de la el tăt atâta iau...»
– Lăudăm pe Isus! – îl salută unchiul pe pădurarul cu mustaţă stufoasă, care şedea pe un pat de
campanie şi îşi curăţa puşca. Pădurarul ridică ochii deasupra cărora stăteau streşină nişte sprâncene la fel de stufoase ca şi mustaţa, iar privirea-i parcă spunea: «Bă, tu nu şti să baţi la uşe?!...»
– ’n veci!... – răspunse scurt pădurarul, continuând să-şi cureţe arma.
Unchiul Fedea văzând că pădurarul nu-i spune nimic, tuşi scurt în pumn, îşi şterse cu dosul
palmei broboanele de sudoare de pe frunte, aranjă binoclul pe piept şi începu «negocierea»:
– No, că apoi eu ştiu de ce m-ai chemat dum’ata pe mine!
– Ei zău?! – întrebă batjocoritor pădurarul.
– Da-a-a!... – răspunse unchiul. – Am văzut tot, prin cucăr!...
Pădurarul continua să cureţe cu vergeaua ţeava armei şi de abia după o tăcere lungă, întrebă:
– Şi zi!... Ai văzut tot ai?!...
– Da-a-a! Prin cucăr! – îl asigură unchiul Fedea.
– Şi atunci de ce nu le-ai scos afară?... ’tui scăldătorea şi afumătorea mamii mă-sii de treabă! –
răcni pădurarul la unchiu Fedea.
– P-p-p-e cine, – se sperie de-a binelea unchiul Fedea.
– P-p-p-e cine, – îl îngână pădurarul. – Pe Papa Pius! Caprele, de ce nu le-ai scos?!...
– De unde? – întrebă din ce în ce mai mirat unchiul Fedea.
– Din aia... a mă-tii, boşorog nebun! Din plantaţia de puieţi.
– Păi eu am crezut că m-ai chemat pentru...
– Auzi măi Fedea!... Cu mine nu mai face pe niznai că te bag la ţuhaus! În loc să-ţi păzeşti
caprele, beleşti ochii prin cucăr la fundurile muierilor. Cine mai are capre-n sat?... Îţi spun eu: nimeni! În afără de tine, bineînţeles. Şi tu în loc să ai grijă de ele, te uiţi prin cucăr. ’tui cucăru’ cui te-a închinat de moş bolund, că mi-o venit control şi am luat sule-n cur pentru caprele tale, da şi ţie ţi-au făcut ştraf, ori plăteşti ori te leagă şi te duc la criminalie.
– Cât mi-o dat? – de abia putu să întrebe unchiul.
– O mie patru sute de lei!