dacă ferestrele caselor ar fi ochii tăi
atunci drumurile ar fi niște ramuri vii
încolăcite în jurul nebuniei noastre de a trăi
decenii în mijlocul acestui tablou neterminat încă
ne-am așeza la singura masă a unui bistro
am aștepta la nesfîrșit să se oprească ploaia
în clipa cînd obrazul tău ar deveni atît de rece
un singur sărut ar fi aproape un sacrilegiu
la fel de frumos și de trecător precum
neterminata noastră copilărie albastră
să nu regreți ne repetăm complice din cînd în cînd
războaiele ca și ploile sau revoluțiile au ceva frumos
ca un fel de pandant pe haina ternă
a vîrstelor noastre mature