Cândva, în Era Tinereții, trăiau în mine
Vietăți gigantice. Zburau prin aerul otrăvit
De vulcanii sufletului, înotau
Prin oceanele nesfârșite
Ale timpului, călcau prin
Pădurile luxuriante ale minții.
Fericirea alerga și făcea tumbe
pe-atunci prin mine, în zorii zilelor
De nisip, de mercur și de vânt,
Iar ele o pândeau, o sfâșiau și apoi
Se hrăneau cu carnea ei fragedă.
Au venit însă glaciațiunile – vineri,
Iar vietățile gigantice, vulcanii,
Pădurile și apele au murit.
Doar vietățile mici și fragile
Au supraviețuit prin crăpăturile
Pământului, s-au înmulțit
Și m-au cotropit în Era Vârstei Adulte;
Iar Fericirea, de atâta oboseală,
A evadat spre alte lumi abia născute…
Câteodată mai ies la iveală,
Prin crăpăturile pământului
Răscolit de vietătile mici și fragile,
Oasele Marilor Iubiri de ieri.
cvasiliu -
Poezie:
Comentarii
Virgil -
interesanta perspectiva desi nu prea inteleg ce cauta "mercur" acolo. prin unele parti descriptivul si poate chiar prozodia devin prea evidente. dar ideea (si mai ales reprezentarea) au un farmec aproape julvernian
Sancho Panza -
Virgil, eu cred că este o trimitere spre alchimie. mercuul și sulful sunt "metalele-genitori" . (vezi Ibn 'Arabi).
Sancho Panza -
erata: mercurul.
Virgil -
mmm... I don't know. It sounds like a long stretch to me. Evident, autorul ne poate lamuri. Poate daca era si sulful pe acolo...