Ela -
de fiecare dată plec din mine
traversez un pod înalt
tot mai înalt
oamenii spun că este din oțel
este solid
eu îl simt nefiresc
și inegal suspendat
nu rezistă la pașii morților
nu rezistă la plânsul viilor
am răbdare să îl ascult
mai ales la ora de vârf
când vuiesc inimile
în traficul greu
fără lumânări aprinse
cineva strigă pe margine
încă o sinucidere aici
eu plutesc mai departe
prin orbitele oamenilor
beau cianura din palmele lor
cu inconștiență și grație
așa cum fac de fiecare dată
când mor în mine
fără să clintesc apele
Poezie:
Comentarii
Ram -
Iesirea din tine, pe poduri inalte, asistand si participand la sinuciderile celorlalti, te poate intari sau, dimpotriva, te poate face partasa. Podurile au menirea sa lege, indiferent de cat de departe ne-am afla unii de altii. Interesant poem.
Ela -
Ram, mulțumesc, întâmplarea este și în interior, nu doar în exterior. De aceea "mor în mine". Părtașă, nu știu; împărtășind aceeași viață-moarte, da. Și în poezie, și dincolo de ea.