Să fi fost prin șapteș`trei, după sărbătorile de iarnă, când își dăduseră drumu` nunțile - și câte două de-odată, ținând de duminică până marți. Pe-atunci, gardurile nu se vedeau din omăt și nimeni nu făcea antigripal.
De la o nuntă, din Vascanii de peste deal, prin troiene și viscol, se întorceau în miez de noapte, pe câmp, Maria și Ghiță Hohan. Dar acasă n-au mai ajuns niciodată. O săptămână-ncheiată au bâjbâit după ei sătenii
cu Mitriță, singurul lor fecior, răscolind omătul. “I-or fi mâncat lupii”, ziseră unii și s-au oprit cu toți din căutat. Doar lui Mitriță i se părea că-i aude tânguindu-se de sub troiene. Părăsit de ceilalți, mergea singur în lan și săpa omătul, iar în urmă vântul îl făcea neted, la loc.
Într-o joi, la asfințit, lopata lovi pe dedesubt ceva ce nu părea să fie nici brazdă de pământ, nici piatră. Din covorul alb și gros desluși o căciulă. Dorea din adâncul sufletului să nu fie a lui tătâne-su...
Ah, dar erau chiar acolo, ei, bătrânii lui, strânși într-o îmbrățișare de gheață. Ar fi vrut și el să fie în mijloc, așa cum dormeau tustrei mai demult...
Deși tânăr, doar peste doi ani încheie socotelile cu lumea asta și Mitriță, neîmpăcat că a lipsit la nunta din Vascani. Fusese poftit, nu era vorbă, că de la el au luat socrii mari rachiul și vinul pentru nuntași; vruse doar să economisească o sută de lei, că așa mergea atunci masa (închinatul) pe la noi.