În primul rînd ce nu aș vrea să fie ceea ce încep aici: nu aș vrea să fie o discuție despre ce credem fiecare că este sau ar trebui să fie poezia în general.
Aș vrea ca răspunsurile și, eventual, contra-răspunsurile, deci dialogul, să fie circumscris aspectelor la care mă voi referi în întrebare.
Virgil Titarenco:
Deci, întrebarea este: ce este (sau ce ar trebui să fie) poezia? Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei, ceva ce să mă satisfacă pe mine?
Sau ar trebui să fie ceva rezultat în urma înfrînării, abținerii mele (ca autor) de a mă satisface (estetic, comunicațional, artistic, filosofic, teologic, ideatic, etc) de dragul atingerii unei anumite reușite (sau perfecțiuni) artistice, estetice, comunicaționale, etc) obiective, neutre, separate de mine.
Sau, este aceeași abținere (înfrînare, etc) - deci autoconstrîngere - de dragul întîmpinării așteptărilor estetice, ideatice, etc, ale celor ce o vor citi sau asculta?
Deci, ce este, sau ar trebui să fie poezia, dintre aceste trei alternative?
Intervențiile în dialog, deși vor fi apărea în comentarii, le voi publica și aici. Nu voi opera decît minime corecturi gramaticale sau de tipărire.


Silvia Bitere:
Ascultam deunăzi un interviu sau mai bine spus vizionam un interviu cu George Stanca. Şi era întrebat acesta despre poezie. Cum i se pare lui că stau lucrurile în poezia de azi, cum priveşte dumnealui poezia zilelor de acum. Sincer fiind a răspuns că i se pare vulgară, o poezie forţată, etc. A mai spus că îl interesează poezia erosului şi că acolo se regăseşte şi dacă, să zicem, spunea tot autorul, într-o seară devin euforic şi scriu şi a doua zi Virgil T., Silvia B, sau altcineva îmi citeşte poezia, nu ştiu dacă este a mea. Chestia asta mi-a plăcut foarte mult pentru că mi s-a întâmplat să scriu poezie fulger cum o numesc eu, să cadă pur şi simplu din cer, de nu ştiu unde, apoi să o recitesc ca să înţeleg ce am vrut să spun acolo pentru că, evident, am simţit acea stare de ruptură, de transă, în care am simţit că trebuie să scriu atunci şi nu cum tot George Stanca spunea (parafrazez).Eu nu îmi propun să scriu poezie. Adică, bun, mă aşez la masă în secunda asta şi trebuie să scriu. Între orele 14, să zicem, şi 18, trebuie să scriu.
Şi ca să răspund concret la iniţiativa pusă în discuţie de Virgil, personal, cred că din lipsa a ceva scriem, ceva din noi lipseşte, şi cel puţin la mine, e chestiune spirituală, nu este o nemulţumire de cotidian, de viaţă personală, de familie, nu. E vorba de a fi complex, să atingi acea valoare spirituală şi nu pentru ceilalţi ci pentru tine. Este o bucurie şi o renaştere a spiritului. Şi asta mă face pe mine fericită. Reprezintă poezia o stare supremă de fericire?


Adrian A. Agheorghesei:
Nu ştiu cu adevărat ce este poezia, dar am o idee destul de bună despre ce nu este. Sau ce nu mai este.

...Cert e că, acum un secol, două, trei, în general, poezia era, literalmente, un mod de viaţă. Se trăia la propriu, şi nu doar în momentul scrierii. De acolo autenticitatea clasicilor. De acolo rezistenţa lor peste vreme. Acum, când poezia ajunge la stadiul de hobby, e foarte mult. Sunt foarte mulţi care o scriu fie din moft, fie din narcisim, fie din dorinţa de a dovedi că pot.

...Poezia nu se naşte din suferinţă, dar valoarea ei, da. În linii mari, şi fără să folosesc mari cuvinte, poezia ar trebui să fie o încercare (mereu sortită nereuşitei) de desăvârşire. Ar trebui să universalizeze emoţii particulare. Poezia veritabilă se află mereu într-un raport inconştient cu adevărurile inefabile şi cu moartea. De aici nevoia limbajului metaforic.

...Dacă în proză, sudoarea poate masca lipsa marelui talent, ori chiar a talentului, în poezie, acest lucru este imposibil. Dacă în proză autorul poate lipsi de la întâlnirea cu cititorul, ascuzându-se, eventual, într-un personaj, în poezie, autorul nu poate lipsi de la nicio întâlnire. Sunt autori care scriu (bine) din travaliu - poezia cerebrală, sunt alţi autori care scriu din predispoziţie/talent - poezia inspirată, şi sunt alţii care scriu din transă - poezia revelată. Ei, dar sunt unii care scriu din transă, talent şi travaliu în acelaşi timp. Cred că aceia sunt genii.

...Nu cred că poezia de azi, repet, mă refer la poezia veritabilă, este mai slabă decât poezia de acum un secol, două doar prin sine. Un rol vital îl joacă şi felul în care este percepută de publicul de azi. În timpurile noastre, poezia, în afara spaţiului ei, nu de puţine ori, este batjocorită şi negată. Există poeţi cărora le este jenă să afirme in public că scriu.

...Poezia poate fi un mod prin care ne asigurăm că nu ne vom urî pentru că nu am încercat să facem ceva pentru noi, prin noi. Eu, prin poezie, devin mai frumos şi mai înţelept. Sau, cel puţin, îmi place să cred acest lucru. Bineînţeles, nu este imposibil, ba chiar, aş spune, e probabil ca, peste timp, părerea-mi de acum să se schimbe radical.

Şi, ca să răspund şi plastic întrebărilor din topic (şi ca să mă avânt totuşi şi spre ce este):

Ce este (acum) poezia?
R: Lup, capră şi varză. Unde lupul = autorul cu emoţiile sale; capra = cititorul cu aşteptările şi emoţiile sale; varza = suma criticilor avizaţi şi a instrumentelor lirice proprii autorului.

Ce ar trebui să fie poezia?
R: Împăcarea lupului, a caprei şi a verzei.


Nicholas Dinu:
Poezia

Iubesc această horă de cuvinte,
Această frenezie parfumată
În sufletul uman cristalizată
Fierbinte, desuetă ori cuminte.

E ca un elixir al dimineţii,
Ori un calmant, când inima te doare;
O suferință binefăcătoare
Scăldând cu har stereotipul vieţii.

Simţi uneori că nu mai poţi trăi
Fără a respira o poezie!
A nu-nflori pe creanga ei mlădie
Înseamnă prin Sahare-a dârdăi!

De-aceea eu iubesc acest trabuc
Îmbietor ca mierea de april.
Când plânge-n mine sufletul copil
Să scriu o poezie, mă apuc.

Virgil Titarenco:
Nu aș vrea să îi indispun pe interlocutorii mei de pînă acum dar numai Adrian mi-a răspuns, ce-i drept și el destul de criptico-anecdotic, la întrebarea originală. Nu că nu ar fi validă o discuție despre „ce anume este poezia pentru mine?” sau „ce anume este poezia acum în raport cu acum o mie de ani?” dar cred că ar putea face obiectul unei alte mese rotunde. Evident, tehnic vorbind aș fi putut face un sondaj cu cele trei opțiuni dar am preferat o soluție, zic eu, mai elegantă. Aș vrea să discutăm, să dialogăm, să răspundem, să argumentăm sau să contrazicem vis a vis de cele trei opțiuni pe care le-am înșirat acolo (și care cred că sînt destul de des întîlnite la cei care scriu):
- Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei, ceva ce să mă satisfacă pe mine?
- Sau ar trebui să fie ceva rezultat în urma înfrînării, abținerii mele (ca autor) de a mă satisface (estetic, comunicațional, artistic, filosofic, teologic, ideatic, etc) de dragul atingerii unei anumite reușite (sau perfecțiuni) artistice, estetice, comunicaționale, etc) obiective, neutre, separate de mine.
- Sau, este aceeași abținere (înfrînare, etc) - deci autoconstrîngere - de dragul întîmpinării așteptărilor estetice, ideatice, etc, ale celor ce o vor citi sau asculta?

Cele trei opțiuni nu se exclud neaparat reciproc dar sînt distincte și o simplă analiză ne va face să înțelegem că nu prea se poate să le fii loial la două sau mai multe în același timp. Deci apare o problemă a priorităților sau a preferințelor. Și în plus să nu uităm că întrebarea mea este dublă (realitatea și dezideratul - sau un anumit ideal -).
Deci aș dori ca atît interlocutorii mei de pînă acum precum și alții să aibă curajul să intervină și să abordeze această problematică. Pentru altele sînt convins că vom face alte mese rotunde.

Masha Căuneac:
Una dintre temele pentru seminariile din semestrul ce tocmai s-a încheiat a fost "influența factorilor de progres asupra scriitorilor", iar unul dintre obiective era să aflăm dacă poetul își schimbă în timp percepția asupra poeziei, ori ba. Adrian mai sus făcea o oarecare selecție: "mulţi care o scriu fie din moft, fie din narcisim, fie din dorinţa de a dovedi că pot." ce-i drept, cam toți încep așa. Însă după un timp când ajungi chiar să guști ce înseamnă poezia, când ea începe să facă parte din tine și s-o traiești( da, cred că mai există și astăzi oameni care fac poezie nu doar pe hârtie), treci la urmatorul nivel. Așa-i Virgil, nu poți face parte din toate cele trei categorii, dar, într-un fel paradoxal, se și includ. Poate ca în povestea: nimeni nu s-a născut învățat(poet), dar inteligența a fost acolo dintotdeauna.
Fără s-o mai lungesc, rezultatul a fost cam urmatorul: cititorul apare abia in ultimul plan, poezia( in cazul scriitorilor reali) nefiind decât mica obsesie a împatimiților de stilou(taste). Aș spune că primele două opțiuni în cazul de față se includ în mod automat. N-am văzut niciun împătimit pînă acum care să nu își dorească progresul, în unele cazuri, cu orice preț.


Adrian A. Agheorghesei:
...Virgil, şi când nu am fosst criptico-anecdotic am răspuns. Doar că puţintel mai elaborat, ori, fără pretenţii, mai eseistic. Spuneam: "[Poezia] ar trebui să universalizeze emoţii particulare.". De unde se poate deduce clar ce şi cum. Făceam chiar şi o paralelă lapidară intre poezia de acum şi "cea de acum o mie de ani". Mai clar ca o apă de izvor, zic: în primul rând, poezia trebuie să-l satisfacă pe autor. E imposibil să scindezi poezia de restul fenomenelor/lucrurilor, iar restul fenomenelor/lucrurilor le înfăptuim, in primul rând ori în cele din urmă, pentru noi, pentru propria noastră persoană. De ce ar fi poezia ceva diferit?!

...O altă problemă: infracţionalitatea lirică, pe de altă parte, tocmai asta a făcut: a pus pe planul trei (3) nevoia eului, autorului, încercând să cucerească cititorul şi/sau criticul prin orice mijloc - poetizare, tehnică, "isme", patetisme ce vizau incultura cititorilor etc. Impostorul liric nu mai scrie pentru el, scrie numai pentru recunoaştere.

...Avem aşadar, pe de o parte, riscul scrierii din narcisism, iar pe de altă parte, riscul imposturii. Calea de mijloc e răspunsul la "cum ar trebui să fie", răspuns pe care l-am dar in prima intervenţie: "universalizarea emoţiilor particulare". Ori împăcarea lupului, a caprei şi a verzei.


Silvia Bitere:
1.
"- Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei, ceva ce să mă satisfacă pe mine?"
Absolut, da, din punctul meu de vedere, fireşte. Trebuie să-mi placă, să mă satisfacă, altfel cum?! Mai întâi te gândeşti la tine (aici nu e chestiune de egoism, nu e loc de egoism, nici nu încape vorbă de aşa ceva, e chestiune de sinceritate faţă de tine, faţă de persoana ta, este o împăcare cu sinele. Când scrii nu o faci pentru Adrian, Virgil, Raluca, etc. O faci pentru tine, apoi pentru ceilalţi. Când scriu,personal, sunt o avalanşă de bucurie, îi spuneam cuiva, simt aşa cum îmi trece un tren dintr-o ureche într-alta prin cap, e ca un sunet, mut, orb, inexplicabil eşti catapultat într-o altă dimensiune, şi evident, atunci, nu-ţi pasă de ce o să zică cutărică sau cutărica, practic nu ai timp de gândire, este ca în război, porneşti la drum şi nu ai certitudinea că te vei mai întoarce, practic, nu ştii. De ce te satisface poezia în momentul în care o scrii, este simplul fapt că te eliberezi de tine prin tine şi eşti foarte aproape de ţărmurile albe, este o transă, dacă vreţi a meditaţiei spre absolut. Eu am trăit de foarte multe ori fericirea asta (şi nu sunt nebună sau cine ştie, mă rog). E greu de explicat pentru că fiecare se poartă pe sine în spinare, deci nu pot vorbi decât despre mine (a nu se confunda cu narcisismul)pentru că pe voi nu vă trăiesc şi nici nu v-am trăit vreodată, deşi studii arată că îţi poţi transfera gândurile în mintea celuilalt şi la aspectul ăsta a meditat foarte mult Mircea Eliade şi mulţi alţii. Când l-am dat exemplu pe George Stanca, şi nu întâmplător, am vrut să arăt că pe dumnealui îl satisface poezia erosului (nu la modul vulgar - prin urmare un punct de vedere venind şi de acolo, nefiind motiv general de poezie. Acel om prin asta se regăseşte. Eu aşa am înţeles întrebarea şi nu mai revin în sensul ăsta.
Nu pot să mint cititorul dar nici să-i impun poeziile mele, nu pot şi repet, nici nu îmi propun. Ele pot fi slabe sau bune, în funcţie de receptor. Evident, nu poţi lua în braţe expresii gen: băi, nu înţelege ăsta/asta despre ce am vrut eu să transmit aici, nu. Nici eu nu sunt de-acord cu astfel de afirmaţii. Sau că apar acele poezii impuse, cu tematică, sunt de-acord cu ele, reprezintă un exerciţiu pentru autor, dar pentru mine poezia este sufletul care-ţi iese prin urechi,prin trup, practic nu mai auzi, la mine este transă,foarte rar lucrată la milimetru pe ea. La mine iese sau nu iese. Şi repet starea de bucurie foarte mare, de satisfacţie când o văd şi o recitesc. Uneori mă întreb dacă este a mea. Mi se întâmplă să mă emoţionez după recitiri şi recitiri la poeziile mele, şi le iubesc şi le apăr sub toate formele posibile. Dacă aş scrie pentru ceilalţi nu aş mai scrie deloc. Zicea Adrian că se simte mai frumos şi mai înţelept. Absolut, da, aşa te simţi. Nu pot să stau să scriu o poezie într-o săptămână, cum s-ar zice "să se mai aşeze". Ce să se mai aşeze, oameni buni, ce? Poezia nu e roman. Bun, o las o săptămână şi pe urmă mai văd. Aceea este o poezie falsă din start, căutată pentru a intra, cumva, forţat în graţiile cititorului. S-ar putea ca cititorul să fie dus de nas la început dar în timp vei pierde acel cititor pentru că omul are nevoie de bucurie declanşată vie, ceva să-i dea respiraţiei o greutate plăcută, oximoronic vorbind.
Pentru mine este o necesitate, o satisfacţie,o împlinire a spiritului, o contopire cu cerul şi o putere prin care mă ajut să reuşesc prin mine mai multe în spaţiul terestru cu tot ce implică el (altfel devii monoton cu tine însuţi, mereu nemulţumit) Eu nu spun că am reuşit o împăcare totală cu mine dar prin poezie, atât cât durează transa mea, mă simt împlinită şi mai bună şi de aceea scriu.

Revin şi pentru celelalte aspecte propuse de Virgil spre discuţie şi dialog în limita timpului pe care-l gestionez acum. Am scris direct aici,prin urmare, să mă scuzaţi de eventuale greşeli.


Paul Blaj:
Poezia este o slugă cu aere de stăpână. Poezia este o sferă în care se maturizează alte forme geometrice. Poezia este singura rugăciune de cele mai multe ori inconștientă.
Aș spune mai multe, dar cred că am spus tot ce cred eu.


Adriana Lisandru:
1)„Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei, ceva ce să mă satisfacă pe mine?”
Poezia (veritabilă, de care vorbea Adrian), nu trebuie să fie. „A trebui” este, din punctul meu de vedere, un verb care sufocă poezia. Și, fir-ar să fie, o spun din experiență, și cu amărăciune o spun. Am avut momente în care am căutat-o, am dorit-o prea mult, și cu atât mai hotărâtă s-a ascuns. Mi-a lăsat pe masă doar o fotografie de-a mea, în care cu greu mă recunoșteam.

- „Sau ar trebui să fie ceva rezultat în urma înfrînării, abținerii mele (ca autor) de a mă satisface (estetic, comunicațional, artistic, filosofic, teologic, ideatic, etc) de dragul atingerii unei anumite reușite (sau perfecțiuni) artistice, estetice, comunicaționale, etc) obiective, neutre, separate de mine.”
Pentru că aici vorbim de ceva ce ar trebui să rezulte din lupta cu noi înșine, cu ego-ul nostru (deci nu cu poezia), indiferent de forma sub care noi/el ne manifestăm/se manifestă („(estetic, comunicațional, artistic” ș.a.m.d.), spun că da, uneori m-am înfrânat, dar nu de dragul „atingerii unei anumite reușite”, indiferent de natura ei, ci pentru că realizam că anumite stări, gânduri, emoții chiar, încă nu „s-au copt” în mine, dar sunt în pârg, ca să zic așa. E o stare greu de descris, o fierbere lăuntrică fără arsură sau durere, o bucurie a așteptării „nou-născutului” ce va să vină în curând, căruia îi simți mișcările și te temi să forțezi nașterea, pentru că l-ai ucide.

- „Sau, este aceeași abținere (înfrînare, etc) - deci autoconstrîngere - de dragul întîmpinării așteptărilor estetice, ideatice, etc, ale celor ce o vor citi sau asculta?”
Nu! Să întârzii nașterea pentru că s-ar putea să nu-i placă lui Gheorghiță ochii copilului azi, ci abia mâine sau poimâine? :)) eu nu sunt mamă, e drept, dar nu dintr-un astfel de motiv.... :)

Mi-a plăcut mult ce am citit aici, chiar m-am bucurat că Virgil ne-a invitat la această „masă rotundă”, mai ales argumentele aduse de Adrian și Silvia, unul abordând problema mai analitic, celălalt (cealaltă) fiind mai aproape de revelație, de transă, de nespusul care încearcă să se spună.

Am rămas însă cu un nod în… cuvinte când am văzut ce spune Masha, anume că „N-am văzut niciun împătimit pînă acum care să nu își dorească progresul, în unele cazuri, cu orice preț.”
Acest „cu orice preț” (râd! fără să vreau, tastasem „preș”), mă sperie. Pentru că prețul este atât poezia „în sine și prin sine”, cât și… noi înșine, mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să achităm factura. :) Masha, te rog, spune-mi că nu asta ai vrut să spui, că am înțeles eu greșit! :)

Paul, nu știu cum poți să împaci prima definiție cu următoarele două!
eu încerc, dar nu prea-mi iese - numai fulgi și pene pe-aici...:)


Paul Blaj:
sunt majore, Adriana:)


Adrian A. Agheorghesei:
Adriana, am înţeles argumentul tău vizavi de "trebuie" - (cum trebuie să fie poezia), însă cred că ai deplasat niţel sensul întrebării. Nu cred (repet - cred) că întrebarea "cum ar trebui să fie poezia" se referă la intenţia de-a fi a poeziei. Mai concret, nu cred că ar trebui se referă la dorinţa (autorului) ca poezia să existe, să ia naştere la dorinta lui de-a o scrie oricând, oricum. Cred că "ar trebui" se referă la felul în care arată, se scrie, este poezia... după ce aceasta ia naştere (cu voia ei, evident, că ne situăm în contextul poeziei veritabile). Cred că esenţa întrebării nu se referă la geneza poeziei, ci la valenţele ei de după geneză. Nu ştiu daca m-am exprimat foarte bine...


Paul Blaj:
dar ca sa nu par superficial aici vorbesc despre ipostazele poeziei pentru mine!


Adrian A. Agheorghesei:
Altfel altfel spus, nu cred că "ar trebui" are calitate imperativă, ci estetică.

Virgil, de stârnit, ne-ai stârnit, dar tu ce crezi despre?

Masha Căuneac:
Adriana, cand ziceam ce ziceam, ma refeream strict la faptul ca nu suntem statici din punct de vedere al evolutiei. daca o persoana( mai contextualizat poet) ramane la acelas nivel timp de o perioada lunga, inseamna ca trebuie puse anumite semne de intrebare. ori, cand esti pasionat de ceva, vrei sa afli totul despre acel ceva- cum functioneaza, de unde a pornit etc.- si mai ales ce poti face ca acel ceva sa-ti iasa cat mai bine. depinde de fiecare unde se opreste cu sacrificul asta "dedicativo-motivator". exemple sunt... tone pentru orice directie.

... tinand discutia printre cei inca normali la cap, tu stii ca eu oricand mi-as da viata pentru poezie:)


Adriana Lisandru:
Bine, Adrian, dar exact la asta mă refeream, și anume la „vanența ei de după geneză”, răspunzând la a doua întrebare. la ceea ce se întâmplă (ori ar trebui să se întâmple, ori e de dorit să de întâmple) după ce te-ai eliberat de ea. e vorba de diferența aceea dintre „golul” sau „vidul” în care ai fost absorbit și detașarea de după.
firește, nu știu cum și ce simte altcineva în momentele respective, încă n-am ajuns cu detașarea până acolo încât să pot îmbrățișa întreaga lume și fiecare secundă a acestei întregi lumi (de cealaltă, nici nu mai vorbesc!).

... acum observ că-l dădusem drept exemplu, în ultimul răspuns, pe un anume Gheorghiță - te rog să nu o consideri nu știu ce ironie (mai ales după discuțiile noastre de acum două zile) pentru că n-ai de ce. Culmea e că nu-mi amintesc de nicio rudă sau de niciu prieten (în viață) cu acest nume. nu știu, o fi de vină micuța Stratan cu Gheorghiță al ei, dimineață, în taxi, a trebuit să ascult de trei ori melodia asta! :)

Mădălina, mulțumesc pentru lămurire. e liniștitoare. :)


Adrian A. Agheorghesei:
Am înţeles, Adriana.
(stai liniştită - când am motive, poate oi fi degrabă vărsătoriu de litere, dar nu-s paranoic. Cred.)


Maria(na) Doina Leonte:
Felicit ideea de ,,masă rotundă”!
Acum, vreau să mă conving că am înţeles bine ce am de făcut :)
Avem în faţă o întrebare ,, ce este (sau ce ar trebui să fie) poezia?” cu trei răspunsuri implicite, iar fiecarea dintre acestea are două variante, adevărat sau fals. Sarcina noastră e să argumentăm acordul sau dezacordul faţă de acestea.
Prin disjuncţia ,,ce este sau ce ar trebuie să fie” înţeleg că se sugerează existenţa unui maxim, a unui ideal în ceea ce priveşte poezia definită prin unul dintre cele trei răspunsuri implicite.
Deci, avem ,,poezia” în raport cu autorul, cu arta şi cu cititorul. Cuvântul de legătură este ,,aşteptări”, iar acestea sunt nişte variabile independente.
Să le iau pe rând:

1. ,,ce este (sau ce ar trebui să fie) poezia? Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei,
ceva ce să mă satisfacă pe mine?”
În prima fază aşa e , ceva care ar trebui să îmi placă mie, şi în acest moment suntem noi înşine, la o anume distanţă, undeva între infimă şi colosală, faţă de aşteptările ,,artei” sau ale cititorului.
2. Dacă doresc perfecţionarea, înscrierea într-un anume curent literar, estetic etc., fac acele
,,renunţări”, dar cred că pe undeva tot plăcerea autorului este satisfăcută.
3. Dacă doresc musai împlinirea aşteptărilor cititorului, risc să scriu o poezie ,,comercială” care să
nu mă reprezinte. Mie, ca cititor, nu ştiu dacă mi-ar plăcea ca oricare dintre poeţi să scrie despre Dumnezeu ştiind că asta mă bucură pe mine. Mi-ar plăcea să mă surprindă, să ne suprindem în aceeaşi stare, el scriid, eu citind, descoperind asemănarea...
Pe de altă parte, ca autor, mi-ar plăcea ca textul meu să fie o bucurie pentru cititor, să fie acel fluid prin care noi putem comunica dincolo de cuvinte, să intrăm în aceeaşi stare.
Ok. Am roşit recitind ce am scris ( cuvântul ,,cheie” e ,,mi-ar plăcea” :) )

Aş îndrăzni să unesc cele trei răspunsuri implicite din întrebare şi să spun că poezia ar trebui să fie acea ,,bucurie în cerc” despre care am tot amintit de o vreme, stare în care toate aşteptările celor ,,trei” au acelaşi standard şi se regăsesc pe o culme taborică.


Paul Blaj:
Un pic mai pe larg, pentru că acum e ora propice.
Virgil, prolegomenul tău este: În primul rînd ce nu aș vrea să fie ceea ce încep aici: nu aș vrea să fie o discuție generală despre ce credem fiecare că este sau ar trebui să fie poezia în general.

Acum, aici, mai toți am neglijat dorința ta. Nu dintr-un impuls irațional ci dintr-o implicare necontrolabilă. Suntem poeți, la urma urmei. Iar poezia e în adn-ul nostru, cum s-ar zice. Mi-a plăcut la Adrian că a simțit nevoia de date istorice (se știe cât contează istoria și în cazul formării unui popor), mi-a plăcut intervenția Mașenkăi care a sesizat, printre altele, nevoia de progres în acest concept, mi-a plăcut că și Adriana s-a implicat, feminin și duios, exemplificator, tot la ea raportând poezia. Iar acum Mariana a făcut o sinteză frumoasă, la fel de personală.
Deci o primă concluzie este că nu poți privi impersonal poezia când ești poet.

Aș vrea, pentru că triada ta (poezia narcisică, a artei pentru artă, sau a artei cu tendință) interogativă este bine pusă pentru a stârni apetitul interogativ, să dezvolt ipostazele (doar cele trei) prin care și eu am devenit subiectiv, făcând referire la poezie.

Poezia ca slugă cu aere de stăpână este răspunsul la prima întrebare narcisică. Îmi place să repet ce spunea Cioran: cuvântul pe care nu l-ai spus ți-e slugă, cel pe care l-ai spus ți-e stăpân. Acum, în acest concept, poezia ca etapă a intervenției asupra poetului de aici pleacă. Mai întâi o scrii rușinos pentru tine, și îi ești stăpân, mai apoi o arăți altora și devii sluga ei. Prin urmare ajungi cu ea să îți fie slugă cu aere de stăpână. Sper că ai prins, Adriana:)

A doua ipostază, poezia sferă (și voi fi succint pentru că s-a înțeles), pune în valoare capacitatea de cuprindere tematică, stilistică a ei. Este ea pentru ea.

și ultima ipostază la care fac referire aici: poezia ca singura rugăciune involuntară... prin care definesc modul ei de a ajunge cu tendință, pentru că uneori aceasta îi este menirea.

... dar mai sunt și largi fiori de sfânt mister, mistreți cu colți de argint... mai sunt ipostaze ale acestui subiect frumos.

... și ca să nu fie o contradicție între termeni: a deveni sluga poeziei este de fapt a deveni stăpânul ei, precum echivalentul biblic: cred Doamne, ajută necredinței mele.


Virgil Titarenco:
Pentru că am avut o zi foarte aglomerată am pus o muzică zen și am purces la citirea a ceea ce s-a scris pe aici. Recunosc, am interlocutori mult mai inteligenți decît mine. Aș vrea însă să îi mustru că nu folosesc diacritice, mai ales pe Mădălina. A trebuit să fac ceva muncă manuală dar nu am mai prididit să mai editez și diacriticele. Deci, pentru că comentariile intră în corpul textului v-aș ruga să faceți acest pustiu de bine și să puneți diacritice și eventual să vă editați comentariul înainte de a apăsa butonul „Publică”.
De asemeni nu aș vrea să se considere că după comentariul meu a venit sfîrșitul lumii și nu mai aveți voie să postați ceva.
Deși am citit ce s-a scris și poate am să fac referiri pe ici pe colo totuși nu am să răspund neaparat vreunui comentariu. Poate mai încolo. Deocamdată însă am să scriu ce cred eu. Deci, în primul rînd eu cred că nu sînt poet. Deci nefiind poet și nici intelectual, mă simt de multe ori mai relaxat. N-are nimeni nici o pretenție, așa că pot să aberez fără să mă fac prea mult de rîs. Am să fiu deschis, nici prin vis nu mi-a trecut că întrebările mele vor cîștiga un așa mare interes. Că dacă știam mă strofocam să le fac mai mișto. Dar eu le-am pus acolo doar așa dintr-o curiozitate de individ care din cînd în cînd mai scrie cîte un text poetic și are nevoie de opinii. Abia apoi mi-am dat seama că treaba devine serioasă și devine o masă rotundă. Ca de obicei, ideile mele geniale vin din întîmplare. Deci, eu cîteodată scriu texte poetice. Și aici nu sînt de acord cu Adrian. Sau cel puțin mie nu mi se potrivește grila lui. N-am început să scriu nici de moft și nici de narcisism sau flexarea mușchilor. Deși uneori acum o mai fac și pe asta. Anyway, cred că are dreptate Adrian cînd spune că îți reușește scrisul cînd suferi. Aș adăuga și cînd ești îndrăgostit cu adevărat (ceva foarte rar întîlnit). Deși în esență suferința și dragostea probabil pe undeva ajung să fie sinonime. Dar scriu de multe ori prost. Poate de cele mai multe ori. Iar întrebarea mea s-a născut din această observație asupra modului cum eu privesc la ceea ce scriu și cum afectează asta calitatea (reușita, valoarea, etc) textului meu. Pentru că să nu ne înșelăm, not all poems are born equal. Nu toate textele poetice se nasc reușite. Oricît ne-ar fi nouă de dragi și oricît am crede noi că ele sînt efluviile proprii și personale ale amorului nostru cu muza. Nope. Multe texte sînt proaste. Și de aceea m-am tot întrebat. Așa la modul pur ingineresc (deși unii veți fi oripilați de folosirea acestui cuvînt blasfemiator aici, dar aveți milă cu un biet inginer). Mi-am pus cele trei întrebări. Și de aici vine răspunsul meu. Dacă veți avea bunăvoința să îl citiți. Experiența mea este că în mod natural sînt o persoană perfid de tolerantă cu mine însumi. Oricît aș vrea să fiu altfel. Sînt cumplit de critic cu ce scriu alții dar față de textele mele, deși le citesc și le recitesc de multe ori (și tai și spînzur și măcelăresc – să îmi vedeți manuscrisele de pe la 16-18 ani..), totuși mă trezesc că tot mereu mai scapă cîte o perlă de rasoleală sau superficial. Deci, dacă ar fi să mă iau după primul răspuns aș cam da-o în bară. Chiar că îmi vine să mă autoflagelez uneori. În ce privește al doilea răspuns, tare aș vrea să pot să o fac. Dar, așa cum spuneam, n-am școală bîjbîi și eu căutînd idealul. Uneori nici criteriile după care să-l caut nu le am. S-au îndurat unii pe parcursul timpului să mă lumineze – n-am să dau nume aici ca să nu se fudulească. LOL, (iaca că am scos și un emoticon!) – dar m-au ajutat, uneori chiar unii critici dușmănoși care m-au biciuit pînă la carne. Unii dintre ei nici acum nu au habar cît de mult m-au ajutat. Asta deci m-a dus deja la a treia întrebare. Deci, nu știu alții cum sînt dar eu, cînd mă gîndesc la poezie și la felul cum scriu, trebuie să recunosc că atunci cînd (în momente de grație) reușesc să ies din mine și să mă transfer în mintea cititorilor mei, mai ales a celor nemiloși, și să îmi privesc și judec textele cu exigență și cruzime, chestia asta mă ajută. Enorm. Pentru că la urma urmei (nu-mi mai amintesc dacă am citit asta undeva sau o discutam cu cineva deunăzi) dar noi de fapt scriem pentru cititori, și numai pentru ei. Și nu e nici o rușine în asta. Nu înseamnă că facem mercantilism sau manelism. Deși se poate să facem și asta. Dar tocmai de aceea sînt nume pe străzi, ca să știi pe ce stradă te afli. Dacă ești pe strada manelelor scrie mare: strada manelelor. Dacă ești pe strada poeziei sau a avangardei, scrie clar: strada poeziei, strada avangardei, strada esteticii, etc. Nu poți să faci confuzie, să fim serioși. Sau chiar dacă faci confuzie unul sau doi pași pînă la urmă tot îți devine clar că ai sau n-ai nicio legătură cu tanka, Homer, Bukowski, Villon, Goethe, Eminescu sau Blaga. Deci nu prea accept ideea că oamenii pot încurca străzile. Dar toți ăștia au scris ca să fie citiți, admirați, și, de ce nu, citiți chiar după moarte. De alții. Deci, mica(sic!) mea observație (mai ales în ceea ce mă privește) este că oricît mi-ar plăcea mie ceea ce scriu (copilașul acela durduliu de care vorbea Adriana), totuși nu voi putea niciodată să îi dau o tonsură așa cum trebuie pentru că eu îi sînt tată (sau mamă, mă rog, cum doriți). Va trebui să îl las să fie expus la rigorile unei lumi care nu are neaparat milă de el dacă vreau să iasă ceva din el, ceva apropiat de un anumit ideal. Deci va trebui să îmi înfrînez, să îmi restrîng, să îmi consider amendabile și corectabile toate exigențele sau opiniile mele, oricît de mult aș crede că ceea ce văd îmi place.


Silvia Bitere:
Virgil a zis o chestie adevărată, cel puţin eu sunt de acord cu el în ce priveşte aspectul vreau să fiu remarcat în literatură şi de aceea scriu. Ziceam la mine că scriu mai întâi pentru mine, apoi pentru ceilalţi pentru că în primă fază, eşti tu, tot ce vine scris sau vorbit , vine de la tine, şi informaţia care vine de la Adriana de exemplu, nu este nici a ei nici a mea – ea a venit de undeva de la un altul , dar atunci când informaţia pe care mi-a dat-o mie Adriana la momentul acela a fost a ei, când a ajuns la mine a fost a mea, adică eu am dat-o mai departe prin mine altcuiva şi a.ş.m.d, atunci spun da, scriu pentru mine, apoi pentru ceilalţi.
Tot aşa stau lucrurile şi în poezie. Fac poezia, deci este a mea dar îmi doresc să o împărtăşesc cu cineva, simt nevoia asta să o vadă şi altcineva dar asta numai după ce am poezia, care l-a momentul acela o scriu doar pentru sufletul meu, cu exact trăirile mele unice, ca individ.
Bun. Vine atunci întrebarea următoare: Băi, dacă tot spui că nu scrii pentru alţii, atunci ce cauţi pe siteuri de literatură, de ce participi la concursuri, de ce îţi faci site de literatură, ca să ce, ca să le arăţi celorlalţi că eşti tu cu tine şi că scrii doar pentru tine. Perfect, atunci de ce nu închizi frumuşel cu cheiţa într-un sertar notiţele,poemele, jurnalul, etc. , şi te culci liniştit şi împăcat şi împlinit. Păi nu, sunt multe aspecte de discutat aici.
Împlinirea deşi vine prin tine, de la tine, prin împăcarea cu sinele, în mama ei dară nu ne este suficientă dacă nu intră în raport şi cu ceilalţi, cu omul care nu eşti tot tu de astă dată. Practic trăim un paradox existenţial raportaţi terestru, o utopie în sensul că oricât ai încerca să devii Unul să fii împăcat doar prin tine, ai nevoie de susţinera şi credibilitatea CELUILALT. Deşi nu interesează pe nimeni că Silvia Bitere prin poezie se eliberează şi nu interesează pe nimeni că ea se caută pe sine şi s-a găsit sau nu, ea există şi se face văzută. De ce se face văzută, şi aici voi răspunde unei alte întrebări puse de Virgil, ca să ce: să impresioneze, să demonstreze ceva cuiva, doreşte să ajungă un nume în literatură?
Am să răspund. Dorinţa există, restul ţine de Dumnezeu, nu sunt adepta intrării cu forţa în literatură, la momentul acesta nu sunt scriitor şi nici poet (nu am publicat volume, proprii mie) uneori îmi vine să renunţ dar imediat sunt pocnită peste ceafă de Dumnezeu, cred, care nu mă lasă, deci nu depinde de mine să mă opresc şi atunci las timpul să curgă şi nu mă gândesc la ce voi fi sau dacă voi fi, dar ştiu cu siguranţă că voi prinde bătrâneţea.
Şi cu bătrâneţea... nu ştiu... daţi-mi voie să mă mai gândesc...


Maia Cusco:
poezia este aşa... ca o fereastră. mai mică ori mai mare, cu perdea sau fără. ce ar trebui să fie? exact aceeaşi fereastră, dar musai prevăzută cu un pervaz.

pe de altă parte poezia e ca peştii. şi dumnealor poeţii se amuză care mai de care cu pescuitul, cu gătitul şi gustatul... alţii doar cu acvariile. mai sînt unii care stau pe marginea unui lac şi încearcă să te convingă că acolo sub păturicea aceea sclipicioasă e peştişorul de aur.

că e poezia stare, obiect, scop sau mijloc eu încă nu m-am dumirit. dar ştiu că mi s-a întămplat uneori să sar cîte-un pervaz, chiar să poposesc acolo puţin şi acele clipe să fie mai mult decît orice set de trei dorinţe împlinite.


Nuta Craciun:
cred că poezia este o necesitate a noastră de a depăşi anumite stări, acel ipotetic echilibru dintre noi şi lume.
începem să scriem pentru a ne elibera de un gând obsesiv (şi cred că e ideal să fie aşa, adică să scriem doar atunci când există această necesitate) dar mai departe pentru a împărtăşi acest "gând" lumii, el trebuie să aibe o formă estetică,
căci poezia este o "artă" şi trebuie să rămânem fideli redării ei estetice... iar aici intervine infidelitatea faţă de noi înşine, pentru că oricât de "geniali" am fi, gândul nostru frumos şi curat, trăirea noastră, nu prea poate fi artă dacă nu folosim unelte de şlefuit.


Vlad Turburea:
se face aproape o săptămînă de la postarea acestei provocări şi cred că nu a fost zi în care să nu mă gîndesc la un răspuns. şi nu pentru alţii ci pentru mine. chiar eram curios să văd ce îmi răspund mie. vreau să vă spun că nu am ajuns la niciun rezultat –care să mă satisfacă/care să fie onest/care să fie palpabil/care să stea în picioare fie şi ca teorie. nu am reuşit decît să ameţesc să fiu copleşit, o stare de buimăceală pe care o mai trăiesc atunci cînd mă uit la serialul Morgan Freeman şi spaţiul cosmic.
concluzie:
1. nu ştiu.
2. nu ştiu.
3. nu ştiu.
de fapt am nişte răspunsuri dar ştiu eu dacă e aşa?
cînd voi afla – probabil nu voi mai scrie nimic.
şi ca să mă exprim şi grafic, iată: