Dimineața foarte devreme. Ger. Două lucruri pe care le ura cu toată ființa. Dintotdeauna.
Gara. Aproape pustie. Cîțiva oameni țopăiau încercînd să-și alunge frigul, în sala mare. O singură casă de bilete luminată. Nimeni dincolo de geamlîc.
Ce bine că își cumpărase loc de la agenție. Închise ochii. Simți o usturime caldă pe marginea pleoapelor în clipa cînd se atinseseră. Își strînse umerii în blana de oaie cu vag miros de tăbăcărie. Picioarele începuseră să îi înghețe. Lovi cizmele una de cealaltă fără prea mare folos. Deodată clipocitul metalic dezacordat al „Valurilor Dunării” în difuzoare îl trezi din moțăială. Trăgeau garnitura.
Ușa se deschise brusc și o pală de frig trecu prin sală.
Închise din nou ochii. În clipele acelea ura totul. De la slinul de pe podeaua de ciment a gării pînă la luna asta de decembrie cu frigul ei cu tot. Mîine era ziua lui. Și ce dacă... Apoi venea Crăciunul și Anul Nou... Aceeași mizerie. Poate și mai mare. O grămadă de emoții și frustrări... Frigul și sărăcia cruntă. Așteptările. Dezamăgirile. Totul ca o avalanșă domoală de căldură și ger.
Se scutură ca și cum ar fi vrut să-și alunge toate gîndurile. Își potrivi mai bine mănușile, apucă valijoara diplomat dintre genunchii înghețați și porni spre peron. Ciudat, totdeauna gara asta îi producea emoții. Copilăria. Amintiri, chipuri confuze, prostia primei iubiri. Poate...
Vîntul rece de afară îl izbi nemilos. Îl trezi. Apoi se domoli.
În depărtare ultimul vagon, albastrui murdar, se apropia ca o nălucă în ceața rece a dimineții. Un felinar roșu se bălăngănea într-o latură. Brusc simți un fior nevos în stomac. I se făcu sete.
Profitase de faptul că era în delegație și cumpărase loc la clasa întîi. Pe frigul ăsta poate măcar era ceva mai bine izolat vagonul, dacă nu încălzit. Urcă.
Compartimente pustii. Reci. Probabil locurile nici nu mai aveau vreun rost. Trecu prin fața primelor uși. Se opri la al treilea compartiment. Locul cu 5. La geam. Așa cum se aștepta.
Pînă la București o să încerce să doarmă. Poate amărîtul de calorifer de la picioare o să dea și căldură. Se ghemui în haina de blană și așteptă.
După o vreme șuieratul înfundat al impegatului se auzi ca o eliberare. Era șase și zece.
Trenul se urni din loc cu un icnet metalic. Chiar în clipa aceea ușa culisă zdrăngănind și un tip în vîrstă, cărunt, intră și se așeză la geam în fața lui. Își potrivi servieta lîngă paltonul negru și privi pe fereastră după ce murmură un bună dimineața. Îl urmări printre genele aproape închise. Era bine îmbrăcat. Mai mult ca sigur era securist. Sau de la partid. Numai ăștia arată așa. Simți o ură caldă, domestică în coșul pieptului.
Roțile trenului țăcăneau tot mai repede. Intrară în tunel. Vagonul de clasa întîi era singurul cu o lumină chioară gălbuie pe coridor. Țăcănitul se auzi tot mai plăcut, mai îndepărtat. Apoi adormi.
Undeva, dincolo de Lacu Sărat, se trezi brusc. Un soare gălbui păta cerul. Restul era cenușiu. Respiră adînc și se uită în jur.
Continua să fie frig. Mișcă manivela caloriferului cu scîrbă în dreapta și în stînga. Voia ca „securistul” să îi vadă indignarea. Oricum numai „revoltă” nu se putea numi manifestarea aceea neputincioasă de nemulțumire. Un banal reproș circumstanțial poate.
Începu să privească pe geam.
- E inadmisibil să nu dea pic de căldură pe vremea asta, spuse bătrînul.
--- Nu îi răspunse nimic. Se gîndi că e mai bine să te ferești ce spui cînd ești cu „ăștia”. Abia așteaptă... să te tragă de limbă. ---
Într-un tîrziu spuse reținut:
- Asta e.
- Ești din Galați?
--- Acum vrea să mă investigheze.... ---
- Nu. Am fost doar în delegație. La un institut de cercetări. Părinții însă locuiesc aici.
- Aaa..
- Ești inginer?
- Da.
- A venit iarna bine la Galați.
- Cam așa e.
- Le-a dat căldură?
- Cine? Cui?
--- Se gîndi cum involuntar făcu asta să sune a ironie. ---
- ...
- Nu. Dar cred că a fost ceva cu o revizie. Cred că au întîrziat-o la centrală. Nu știu dacă alții au. Dar asta e.
Apoi bătrînul spuse ca din senin:
- Am fost să vorbesc cu Carol Dina.
- ....
- Știi,... primul secretar.
- Știu...
--- Ce chestie! Ăsta ori minte și se dă mare, ori am dat peste o canalie de la partid, de la București.... ---
- E inacceptabil să nu le dea căldură la oamenii ăștia care muncesc în combinat.
- ....
- N-au fost nemulțumiri? Lumea ce zice?
- Ce să zică? Asta e. E greu.
- Nici studenții? Am auzit că studenții mai sînt nemulțumiți uneori.
--- În clipa aia își aduse aminte de iarna trecută. Înainte de vacanța de iarnă secretarul cu propaganda pe facultate i-a pus pe toți să își scrie numele pe coli de hîrtie cu majuscule și cu litere mici. O prostie. Nenorocitul,... făcea grafologie. Căuta autorii de manifeste. ---
- Ce să facă? Au sperat ceva pe la congres. Dar...
- Da... Așa e.
- Se uită în jur... bănuiesc că știți de DDR, spuse cu voce șoptită.
Bătrînul zîmbi.
- Da... știu.
- Oamenii vorbesc. Dar se tem. Știți cum e... Asta e.
--- Ciudat. Simțea nevoia să vorbească cu bătrînul ăsta. La urma urmei nu spunea nimic nou. Toată lumea le știa. ---
- Da. De aceea am fost să vorbesc cu Dina. M-a trimis Dăscălescu. Știi a fost multă vreme pe aici. La județ.
- ... , știu.
- Se gîndește că muncitorii nu pot fi abandonați așa. Altfel cine mai produce. Mai ales combinatul.
- .... da, așa este...
- Știi, nu numai voi sînteți nemulțumiți.
- ....?
- N-a fost totdeauna așa. Dar de cînd cu plata asta a datoriilor.
- ...
--- Cu cît îl lăsa să vorbească mai mult cu atît era mai bine. Poate mai află ceva. Suflă abur înspre geam și privi cum se cristalizează ușor. ---
- Ea e de vină.
- ...?
- Pînă nu a intrat ea la putere se mai putea vorbi cu el. Dar ea e o dementă. O dementă analfabetă. A stricat totul.
- ... dacă ziceți...
- Așa e. Îți spun eu. Și să nu crezi că nu știm că și lumea gîndește așa.
- ...
- O nebună...
- ...
- Sînt profesor, dragul meu. La „Ștefan Gheorghiu”.
--- Simți cum inima începu să îi bată în tîmple. ---
- ....
- ... Așa că mă pricep. Îți spun eu. Socialismul nu ar trebui să fie așa. El însă a pierdut căpăstru’ din mîini. S-a înconjurat de cățeii lui care îl lingușesc. Niște dobitoci.
- ...
- Acum însă și la ăștia li s-a tăiat macaroana. Au tot mai puțin în magazinele lor. Nici benzină nu le mai dă prea mult.
Văzu în ochii bătrînului o sclipire ciudată.
- ...
- Dar ea e de vină. O proastă. Asta e. Iar el... e un senil.
- ...
- Socialismul ar trebui să fie altfel. Să fie pentru oameni. Îți spun eu. ... că mă pricep. Că sînt oameni. Țara asta are oameni. A dat oameni mari. Avem resurse. Potențial. Dar nu pentru Casa Republicii. Nenorocitul...
Vorbea șoptit acum și bătrînul.
- Eu tot nu înțeleg. Nu se uită în jur...? Există o limită pînă la care se poate merge. Știți, la facultate în ultimii ani nici nu au mai avut bani pentru substanțe, pentru experiențe. Ne spuneau la laborator cam cum tre’ să fie experiența și cu asta rămîneam. Nu se poate face școală așa... Pierde țara. Și acum în orașul unde am luat repartiția, știți, cu stagiatura, nu vreau să îmi fac buletin acolo că... nu vreau să rămîn, dar nu ne dă cartelă de pîine. Tot cu miloaga pe la magazin... De un an.
- Știu, nu e normal...Nu îți fă probleme...
- .... dar e greu...
- Nu îți fă probleme. Se știe.
- ...
--- Privi pe geam. Se vedeau primele dărîmături de la marginea Bucureștilor. Îl cuprinse o emoție ciudată amestecată cu un fel de jale surdă. Ar fi vrut să locuiască în București. Toată viața visase asta... Acum ura și Bucureștii. ---
- Nu îți fă probleme. Ascultă la mine, peste foarte puțină vreme se vor schimba lucrurile.
- ...
--- Da toți „ăștia” spun asta. Viitorul luminos... ---
- ... Se va întîmpla ceva peste foarte scurt timp. Ascultă la mine.
--- Asta o spun „ceilalți”, la „Europa Liberă”, nu „ăștia”. Da’ și asta e o aberație. Nu se va schimba niciodată nimic. Ce sîntem noi, nemți sau unguri? ---
- Peste scurt timp lucrurile se vor schimba. ...Trebuie să se schimbe. Ți-am spus că avem oameni. ....Adică,.. sînt oameni. Țara are oameni.
- ... Da... dacă spuneți dumneavoastă...
- ...
O vreme tăcură.
În zare se profila cenușiu și grosolan podul Grant. În clipa cînd trecură pe sub el bătrînul îl întrebă:
- Nu vrei să vii la „Ștefan Gheorghiu”? Avem nevoie de cadre tinere.
--- Cum să îi spună că nici membru de partid nu era. ---
- Nu știu, am să mă gîndesc.
--- Ciudat. Se simți rușinat pentru că îi surîdea ideea. Poate ar fi putut să facă ceva. Ceva semnificativ. Își scutură gîndul ca pe o naivitate stupidă. ---
- Să te gîndești. Barabacea mă numesc. Întrebi de tovarășul profesor Barabacea.
Își notă numele pe ceva.
Trenul începu să încetinească. Se vedeau deja clădirile gării.
- Și nu uita ce îți spun, în scurtă vreme se va întîmpla ceva. Trebuie...
- ...
Trenul se opri.
- La revedere. Success!
Îl lăsă pe bătrîn să coboare mai întîi. Simțea cum îi zvîcnesc puțin tîmplele.
--- Ăsta ori e nebun, ori a vrut să mă descoase. La urma urmei el și-a dat numele, nu eu. ... „Ștefan Gheorghiu”... ce idee...!
Se îndreptă spre ușă. Afară soarele începu să încălzească. Coborî. Gara forfotea de oameni și abur. Miros de țigară și noroi de peron. Păși printre ei puțin amețit de lumină și de mulțimea gîndurilor. Era luni, 11 decembrie 1989.