Sunt zile de când tot număr porumbei,
graşi, cenuşii, negri,
odihnindu-se nepăsători
pe balconul cu vechituri al vecinului meu.

Când îi aud gângurind dimineaţa,
de parcă ar dormi treji pană lângă pană,
simt un gust de mucegai pe dinţi.

Aş vrea să arunc ziarul acolo,
să se împrăştie veştile,
de teamă să nu mă trezesc într-o zi
cu multe perechi de aripi mânjindu-mi geamul,
fără să ştiu ce să fac,
amuţită, încremenită, prinzându-mi pulsul tâmplei stângi.
Poate nici omul acela nu ştie,
poate nu e prea târziu.