Pentru eL
7.35. Balustrada balconului este rece si umedă. O cuprinde cu ambele mâini ca şi cum s-ar atârna deasupra unui hău şi viaţa lui ar depinde de aceasta strânsoare. Un fior îi dislocă sufletul de trup. O parte din el s-ar întoarce înăuntru, ar trage storurile pentru a uita că este dimineaţa şi s-ar strecura sub aşternuturile încălzite de Irina. Ar face dragoste cu ea ţinându-şi ochii închişi şi apoi s-ar lăsa pradă unui somn profund şi odihnitor. Fără gânduri şi fără cuvinte. Dar cealaltă parte din el începe să se trezească şi are de înfruntat atacul neîndurător al reproşurilor si al resentimentelor. O durere seacă îi împinge înainte. Peste gazonul din spatele hotelului, peste şezlongurile şi umbrelele de pe marginea piscinei, peste aleea de pe faleză, peste plaja inundată de o lumină ascuţită şi peste pata albastră ce se întinde până sub linia orizontului. Ochii lui căută însetaţi urmele vieţii în deşertul ce i se întinde în faţă. Este prea devreme. O stropitoare automată aruncă spirale de apă peste gazon, piscina este încă acoperită de umbra hotelului, plaja este goală şi niciun vapor nu străbate felia de mare. Aude doar zumzetul traficului acoperit de ecourile valurilor, dar este o dovadă prea subţire pentru nevoia lui de certitudini. Există viaţă şi după Irina, se gândeşte, iar gândul acesta se luptă cu dorinţa laşă ce îl trage înapoi spre căldura patului. Pentru o clipă slăbeşte strânsoarea mâinilor aproape învins. Fierul a preluat o parte din căldura palmelor sale. Deja trăieşte în închipuire voluptatea căderii: mai sunt câteva zile de concediu, este rupt de lume şi închis într-un paradis cu o femeie pe care o iubeşte şi o urăşte în acelaşi timp, nu trebuie să dea socoteală nimănui, este un străin fără trecut şi fără un viitor. Are prezentul la dispoziţie. De ce nu ar profita? Există viaţă şi după Irina!

Pe acoperişul unei clădiri albe ce îi blochează perspectiva spre linia curbă a plajei aterizează un pescăruş cu ciocul pătat. Îşi scutură nervos aripile încercând parcă să îi atragă atenţia. Un semn divin. Fascinat, Mihai îi urmăreşte dansul încercând să desluşească înţelesuri ascunse în salturile bruşte de pe un picior pe altul şi în alungirile gâtului în direcţia soarelui. Ţipătul lui acoperă scârtâitul uşii de la balcon şi lipăitul binecunoscut. Irina este deja lângă el când se hotărăşte să dea drumul pentru totdeauna balustradei. Şi Irinei. Când devine pe neaşteptate conştient de prezenţa ei, îşi stăpâneşte gestul de surpriză. Refuză să se întoarcă şi să cadă în capcana de a o strânge în braţe. Priveşte şi ea pescăruşul. Pentru a ţine marginile halatului roşu şi-a împreunat mâinile peste piept cu un gest ce o face să pară neajutorată, iar părul în dezordine îi acoperă chipul ca un voal. El devine mai înveşunat tocmai fiindcă simte în atitudinea ei o propunere de armistiţiu, de liniştire, de întoarcere. Este pescăruşul lui, semnul lui personal, porţia lui de singurătate. El trebuie să ierte, nu ea! Ar fi trebuit ca atitudinea ei să exprime pocăinţa! Dorinţa s-a topit acum când obiectul ei este atât de aproape încat este suficent să îşi întindă mâinile. Şi sufletul. Dă îmbufnat “Buna dimineaţa!”, îşi anunţă intenţia de a face un duş şi reintră în cameră. Întrebarea dacă nu cumva respingerea nu a fost prea evidentă şi prea jignitoare îl apăsa prea puţin continuând să se închidă şi mai mult în el însuşi. Părăseşte câmpul de luptă lăsând-o pe ea să ia în stăpânire balconul, grădina, piscina, faleza, plaja, marea.  Cu siguranţa pescăruşul nu este o pasăre a păcii.

După ce răsuceşte robinetul, odată cu apa ţâşnind prin orificiile telefonului de duş, amintiri la fel de fierbinţi îi ard obrazul. Se  reîntoarce acasă în el însuşi şi descoperă urmele unei intrări prin efracţie şi dezordinea grotescă a unui jaf. Cum oare s-a putut ajunge aici? Se sprijină cu palmele de faianţa albă şi îşi expune jetului umerii şi ceafa plecându-şi capul în faţă. Masajul degetelor apei nu îl destinde; muşchii spatelui sunt atât de încordaţi încât îl dor şi începe să se împingă în braţe. Dacă apa ce îi acoperă cu o peliculă fină formele nu ar fi caldă ca o mângâiere, irascibilitatea i-ar spori exponenţial. Oftează. Acum poate deschide ochii însă preferă să mai rătăcească câteva clipe departe de realitate. Şi de Irina.

Poate e mai bine aşa. Cu şase luni în urmă se afla în aceeaşi postura – aplecat in unghi drept, cu mâinile întinse înainte şi cu tâmplele între braţe – în spatele uşii apartamentului de patru camere din Berceni. Nici atunci – ce ironie! – nu purta nicio haină. De partea cealaltă a uşii, Irina, întoarsă mai devreme de la muncă printr-un hazard căruia îi cad prada doar inocenţii, încerca să intre. Bătea frenetic cu falangele în lemn, striga şi zgâlţâia clanţa. Bănuia că el bloca uşa  ascunzându-i un secret ruşinos – o alta femeie – , iar furia trădării, pragul spre o criza de nervi, îi dădea o forţă de nebănuit. Nu plana nicio umbră de îndoială asupra scenei ce o aştepta de cealaltă parte a uşii, dar vroia cu orice preţ să vadă cu ochii ei. Poate mai mult privirea lui vinovată decât trupurile goale descărcate de dorinţa…

 Acel moment fusese capătul celei mai lungi şi mai abrupte pante a rollercoster-ului unei relaţii de doisprezece ani… Se cunoscuseră în perioada în care speranţele lor erau încă proaspete, experienţa de viata prea puţină ca să conteze şi nimic nu le umbrea încrederea în oameni. Pe vremea studenţiei. Erau amândoi stăpâniţi de nerăbdarea de a gusta din viaţă şi din dragoste – la vremea aceea cele două noţiuni se confundau în visele lor –, duceau o viaţă modestă – o condiţie esenţială a fericirii! – şi erau atât de compatibili încât s-au plăcut reciproc din prima clipă. Vorbeau câteodată de dragoste la prima vedere, dar desigur că le lipsea obiectivitatea. Exagerau. Pare neverosimilă o astfel pe poveste pe fundalul dezolant şi decadent al Capitalei din prima decadă de după Revoluţie, dar trebuie adăugat că Mihai şi Irina crescuseră în Buzău şi, respectiv, într-una dintre comunele din apropierea Ploieştiului şi aduceau cu ei o parte din naivitatea şi curăţenia provinciei. Stăteau deja de doi sau trei ani în Capitala când s-au ciocnit – mai târziu au ales să schimbe acest termen cu unul mai romantic: „întâlnire întâmplătoare” – pe holurile sediului unui partid cu o ideologie încertă. Se înrolaseră amândoi în organizaţia de tineret, mânaţi de dorinţa de a se face auziţi; partidul – de fapt cel care le pusese adeziunile în faţă – le dăduse impresia că părerea lor este importantă, că ei sunt suflul nou menit să schimbe vechile structuri şi vechii oameni moşteniţi dintr-un alt regim. Crezuseră; ei şi o grămadă de alţi colegi de-ai lor din facultăţile pe care le urmau. În acea zi se alegea conducerea organizaţiei de tineret şi fiecare dintre ei susţinea alt candidat. După ce „s-au întâlnit întâmplător” – în busculada produsă  între două grupuri de tineri pe un hol îngust şi întunecat – au discutat aprins mai bine de o oră. S-a dovedit în cele din urmă că alegerile fuseseră de fapt aranjate, iar ei manipulaţi în slujba unor interese mult mai meschine. Şi-au dat demisia în aceeaşi zi. Cariera lor politică era încheiată, însă intrau într-o altă etapă a vieţii. Etapa dragostei... O lună de zile – după ce s-a terminat şi sesiunea – s-au plimbat împreună prin parcurile Capitalei, au fost la filme, la teatre şi au participat – mai mult ca spectatori – la petreceri studenţeşti organizate, fie în garsoniere părăginite, fie în camere de cămin, cu bere în pahare de plastic, cu mici şi cartofi prăjiţi pe radiatorul din B.C.A. ... Se simţeau cuprinşi de un entuziasm îmbătător atunci când se ţineau de mână ca şi cum exista ceva necunoscut, dar minunat şi magic înaintea lor... Într-o seară de iulie, după ce au întârziat mai mult decât de obicei pe o bancă în Grădina Botanică, s-au oprit în faţa căminului şi s-au privit ca şi cum s-ar fi privit pentru prima oară. Era răcoare. Ochii Argusului de deasupra lor clipeau prin aerul încărcat de vapori, iar pavajul cenuşiu strălucea vesel. De undeva de la etajele superioare ale căminului cobora spre ei zgomotul unei petreceri ţinute de studenţii care mai rămăseseră peste vară. Poate şi muzica antrenantă le-a dat curaj. Sărutul – mai mult o mângâiere cu buzele – i-a surprins pe amândoi. A durat puţin şi a fost neîndemânatic, dar după acest sărut lumea lor nu a mai fost la fel. A urmat nunta, copilul, munca, adulterul. Doisprezece ani. Şi iată-i aici…

După cincisprezece minute Mihai opreşte apa şi caută bâjbâind prosopul alb şi pufos pe care l-a lăsat să atârne împăturit peste calorifer. Nu îi este la îndemână. Alunecă uşor când se întinde să îl apuce fiindcă trebuie să calce cu un picior în afara căzii. Îşi recaptă echibrul în ultimul moment prinzându-se cu mâna stângă de materialul cauciucat al perdelei. Constatarea că până la treizeci şi cinci de ani a reuşit să-şi conserve agilitatea îi înviorează eul. Este nerăbdător să îşi admire trupul în enorma oglindă situată deasupra lavoarului. Îşi aduce şi celălalt picior în mijlocul băii, apucă prosopul şi se şterge cu mişcări rapide. Oglinda pe jumătate aburita îi întoarce o siluetă compusă doar din umbre dar el se închipuie suplu şi viguros ca pe vremea când practica boxul la un club sportiv din incinta Combinatului. Loveşte aerul cu două directe şi un upercut. Imaginea din oglindă îi răspunde în acelaşi mod, dar el se fereşte la timp. În intimitatea băii îşi îngăduie luxul de a fi penibil: prosopul petrecut peste şolduri îi alunecă pe gresie dezvăluindu-i penisul în stare flască. Pântecul îi este un pic umflat – trişează un pic umplându-şi plămânii cu aer –, valurile de muşchi s-au domolit, dar încă îl mai vede şi fără ajutorul reflexiei. Îşi încordează şi braţele aducându-şi pumnii spre tâmple. E un zeu încă tânăr. Şi atrăgător. Are umerii largi, pieptul bombat iar pielea lui măslinie şi lucioasă este acoperită de insule de păr negru.  Ştie prea bine că este atrăgător căci i se aruncă zilnic momeala unor zâmbete pe culoarele firmei unde lucrează ca proiectant, iar el, săpând sârguincios prăpastia ce îl desparte de Irina, poate construi acum pornind de la aceste zâmbete relaţii întregi. Două colege de la contabilitate sunt chiar drăguţe. Ar putea putea la întoarcerea în Bucureşti să li se alăture pe terasa în locul special amenajat pentru fumat, să le abordeze cu vreo replică , să le invite la o cafenea, la o cină, apoi la o plimbare, la teatru şi, în sfârşit, să meargă la ele acasă.  Totul pare atât de simplu! A mai înşelat-o însă o dată pe Irina în trecut şi a învăţat că din tot amalgamul de trăirii contradictorii al adulterului nu rămâne decât povara vinei pe care nimeni nu ţi-o poate lua de pe umeri; şi-ar face mai mult rău lui însuşi decât Irinei. Pentru a nu se răni trebuie în primul rând să fie liber. Să nu bea din cupa amară a răzbunării. Să renunţe la Irina, aşa cum şi ea – i se pare ca – a renunţat la el. Abia apoi poate s[ îşi continue viata în orice direcţie va dori: spre Rai sau spre Iad. După ce caută un colt clar de oglindă începe să se bărbierească cu mişcări lente şi egale. Pentru o vreme intră într-o transă ce îl izolează de gânduri prea întortocheate; trebuie să fie atent la brazdele pe care le taie prin câmpul de spumă de pe coasta obrazului şi se mulţumeşte cu senzaţia că în cele din urmă totul este deja hotărât iar el nu mai poate face nimic în afară de a accepta situaţia. „Dă drumul” îşi repeta! Există viata şi după Irină. Senzaţia devine tot mai plăcută după ce îşi clăteşte faţa, se spălă pe dinţi şi se îmbracă: îşi pune şortul de baie din poliamidă si elastan, pantalonii trei-sferturi şi tricoul galben cu un model cubist diluat de lumina soarelui. Nu trebuie să lupte. De fapt nu trebuie să facă nimic. Gravitaţia va face totul în locul lui, iar el nu va fi găsit vinovat. El a încercat; a încercat poate mai mult decât ar fi trebuit să încerce. Iar acum totul s-a sfârşit. Pentru a-şi încheia toaleta îşi dă cu un deodorant ce împrăştie un miros superficial şi optimist şi îi redă pofta de viaţa: ar vrea să mănânce, să facă dragoste, să înoate şi să lâncezească la soare. Da. Poftă de viaţa fără Irina.

Ştie deja că urmează discuţia rutinată ce îi măcina nervii zilnic. Vremea de afară, starea sănătăţii şi întâmplări hazlii sunt subiecte meschine atâta vreme cât tensiunea dintre ei le paralizează toate mişcările şi le apropie orizontul. El o acuză pe ea de reticienţă şi de neîncredere, dar nici el ar ieşi din cercul acesta vicios. Are doar senzaţia reconfortantă că a încercat. Totul. De obicei are răbdarea să asculte, să se prefacă interesat şi să dea răspunsurile aşteptate, opunând minima rezistenţă, dar acum, din pricina deciziei de a se lăsa în voia tendinţei centrifuge, după ce iese din baie o anunţă pe Irina că o aşteptă pe terasă, la micul-dejun. Pentru a păstra aparenţele foloseşte nevoia de a fuma drept motiv. Nu aşteaptă o încuviinţare drept răspuns. În spaţiul îngust dintre pat şi televizor, doar trupurile lor se intersectează, nu şi privirile, astfel încât nu are prilejul să vadă fulgerul de spaimă din ochii ei. Este prea preocupat să culeagă pachetul de ţigări de pe masă, să întredeschidă uşa de metal şi să se scufunde în semiîntunericul de pe culoare. Fuge.

La recepţie se izbeşte de un zid de lumină şi se opreşte. Viaţa apendicelui ludic al Constanţei, încă subjugată de kitch-urile şi atmosfera comunistă reformată, îl cuprinde in braţe şi îl leagănă cu un deja-viu familiar. Pereţii gunzuroşi şi albi găzduiesc tablouri triste cu teme marine în aceleaşi rame din care altă dată figura conducătorului le amintea turiştilor că până şi concediul este o izbândă a regimului. Între ei parcă nimic nu s-a schimbat de ani buni... E răcoare şi miroase a cantină. Scânteile aruncate de mare în ferestrele mari şi filtrate de perdelele încărcate de praf cad pe dalele crem învechite, desenând arabescuri fantastice. Din spatele recepţiei ce seamănă cu un galantar umplut cu vederi, paste şi periuţe de dinţi şi băuturi răcoritoare îl întâmpină zâmbetul tovarasesc al unei femei îmbrăcate într-un taior bleu chinuitor de strâmt pe rotunjimile ei. Uită că a venit să fumeze. Primul imbold este să repeadă spre mare cum făcea pe vremea copilăriei ignorând strigatele tatălui împovărat de  salteaua de plaja deja umflată şi cele ale mamei ce căra în două genţi imense prosoape, cărţi, reviste, sandvişuri, fructe, apa şi un mic aparat din care răsunau şlagărele Radio Vacanţa. Acum, el ar trebui să joace în această scenă rolul tatălui – să-l  strige pe neastâmpăratul Daniel, iar Irina, în dreapta lui, să îi ţină hangul! –, dar Irina este încă în camera de hotel pregătindu-se, iar Daniel îl aşteaptă în Bucureşti. Îi este dor de copilul său – şi-a închipuit că îl protejează dacă îl ţine departe de ecuaţia despărţirii sau a împăcării – şi mai mult ca niciodată ideea acestui concediu în doi, menit să îi apropie şi să îi limpezească pe el şi pe Irina i se pare o prostie. Cândva, poate peste o săptămână, poate peste zece ani, va trebui să dea răspunsuri la întrebările lui necruţătoare şi ar prefera ca acest moment să vina mai devreme decât mai târziu, pentru ca aşteptarea iertării copilului său, chiar dacă consideră că o merită, este de neîndurat.

Aerul sărat ce se revărsă în hol, când un grup de tineri voioşi deschid uşile masive de la intrare, îi zgândăre rana. Trec prin faţa lui fără să-l bage în seamă şi se îndreaptă spre terasa restaurantului. Mihai recunoaşte mirosul dulceag şi greţos al canabisului imprăştiat de aburul albicios pe care ei îl sorb cu religiozitate în plamâni şi apoi îl scuipă afară, în rotocoale,  iar acest fapt îi reaminteşte scopul pentru care a coborât din camera. Îi urmează şi el în căutarea unei loc liniştit pentru fumat pe una din numeroasele cărări săpate de nisipul prins pe tălpile papucilor de plajă. Trebuie să îşi pună în ordine gândurile şi nu are foarte mult timp la dispoziţie: Irina va cobori în cel mult zece minute. E ciudat cât de repede se pot aranja femeile când se grăbesc să întâmpine soarele şi apa în concediu!

Lângă piscină tinerii ocupă ultimele scaune libere la o masă sprijinită pe un picior de fier forjat. Sting ţigara într-o scrumieră pentagonală de sticlă ce fixează faţa de masă din damasc tocită de clor. Fără nicio urmă de emoţie. Poate că nici nu îşi dau seama ce fac. Sunt ameţiţi. Mihai îi priveşte atent din curiozitate şi le ascultă discuţia condimentată cu înjurături şi onomatopee când ajunge în dreptul lor. Trei dintre ei sunt bruneţi, tunşi cu maşina şi duhnesc a testosteron şi a piele închisă ca nişte soldaţi americani din Irak; unul singur este mai înalt, are trăsături efeminate şi îţi ţine părul blond spălcit prins în coadă. Studenţi. Pentru a-şi înfrunta nesiguranţa pe care aceştia i-o inspiră se întoarce şi le cere un foc pe un ton pe care şi-l doreşte relaxat dar hotărât, când constată că şi-a uitat bricheta în camera de hotel. Este încă o probă a bărbăţiei la care se supune pentru a-şi mai recâştiga din respectul de sine. Şi statutul de burlac. Când Irina nu este în preajma sa îşi pierde farul şi navighează spre dezastru, lucru pe care îl interpretează greşit drept libertate

Realizează prea târziu că nu este nici relaxat nici hotărât când se apleacă spre bricheta întinsă de tipul blond. Briza se încolăceşte pe flacără ca un şarpe şi o sugrumă, astfel încât trebuie să încerce de mai multe ori până când în vârful ţigării izbucneşte flacăra mocnită şi fumul îi inundă plămânii. Cu cât îşi dezvăluie mai mult agitaţia cu atât ceilalţi îl privesc mai batjocoritor cu ochi amorţiţi şi sticloşi. Mulţumeşte dând din cap. E supărat pe el însuşi, umbra sa revărsata peste masă devine din ce în ce mai mică, însă nu renunţă şi îşi aruncă privirea întrebătoare spre scrumiera în care zace joint-ul strivit.

„Probleme?”.

Tinerii îi adulmecă slăbiciunea şi îl provoacă. Cuvântul pronunţat printre dinţi cu un accent greu, suburban, – nu îşi da seamă cu exactitate cine dintre cei patru i l-a adresat! – zace pentru o secundă suspendat în aer, iar el trebuie să se decidă dacă îl prinde sau îl lasă să cadă în spaţiul îngust dintre el şi masă. Totul se desfăşoară cu încetinitorul. Faldurile feţei de masă se umflă, pescăruşul său dă rotocoale prin aer deasupra piscinei şi un val de adrenalină îi inundă mintea. Ambele opţiuni au urmări pe care nu le poate controla: dacă replică tăios, tinerii imunizaţi de drog împotriva fricii pot deveni violenţi, dar dacă bate în retragere nu face decât să îi încurajeze să îl aleagă drept victimă şi îşi sacrifica tocmai ceea ce încercă să recâştige: respectul de sine. …

Preferă o ameninţare voalată:

„Eu nu am nicio problemă. Dar cred că voi aveţi!” rostită încet, aproape complice.  Se îndepărtează după ce îi dezamorsează cu un zâmbet forţat.

După acest episod fumatul nu mai este un gest ce însoteste exerciţiul reflexiv, ci se transformă într-o descărcare nervoasă iar aşteptarea se dilată nefiresc de mult. De ce întârzie Irina? … Se învinovăţeşte pentru ideea de a se reîntoarce aici, în acest hotel uitat de timp şi de oameni, cu speranţa deşartă că printre pereţii lui se mai plimbă uneori, în nopţile cu lună plină – sau  în timpul furtunilor de iunie, fantoma iubirii lor. Nici ei şi nici lui demitizarea decorului în care şi-au consumat primele momente de intimitate, descoperindu-se şi dăruindu-se, nu le este de vreun folos. De fapt, tocmai acest lucru îi îndepărtează. E inutil să ţii cu forţa doi oameni care s-au schimbat, care îşi ascund lucruri şi care se privesc circumspect într-un loc ce le aminteşte de un trecut comun. Se gândesc la viitor pentru a se proteja de părerile de rău şi de melancolia ce le invadează sufletul ca o ciupercă. El şi Irina sunt doua păsări în colivia amintirilor.

S-a oprit la capătul terasei de unde începe rândul de şezlonguri din lemn cu pânza deformată şi decolorată de pe marginea piscinei. Dincolo de apa ce duhneşte a clor şi reflectă lumina rece a dimineţii ca o grămadă de sticlă pisată începe grădina pe care o poate vedea de la balconul camerei. Dacă ar face câţiva paşi poate ar surprinde-o pe Irina admirându-şi împărăţia: grădina, terasa, faleza, marea, orizontul, aşa cum obişnuia pe vremuri, dar i se face ruşine de lunecarea în trecut căci materialitatea pestilenţială a lumii prezente îi atârnă de picior. Şi de suflet. Cei patru tineri încă îl fixează. Se mulţumeşte să se întoarcă cu faţa spre mare şi să înfrunte razele din ce în ce mai tăioase ale soarelui calculând probabilitatea ca ea să fie încă pe balcon. Zero. A ales – dacă memoria nu i-a jucat feste – exact aceeaşi cameră – a trebuit să plătească aproape dublu fiindcă recepţionera văzuse în ciudata lui cerere un prilej de speculă! –, a ales aceeaşi perioadă a anului – începutul lunii iunie bântuit câteodată de ploi – , dar el nu mai este în stare să simtă şi să facă aceleaşi lucruri ca atunci. Cu siguranţă nici ea.  

Irina apare tocmai când el îşi pierde răbdarea fiindcă chiştocul îi arde degetele. O zăreşte de cum deschide cu lentoare uşa grea cu rame de fier şi ocoleşte aleea deja aglomerată cu turiştii ce se perindă între mese şi bufet. Face un soi de echilibristică ciudată pe marginea piscinei şi nu dă semne că l-a zărit la rândul ei. Stând în picioare lângă ultimul stâlp al terasei Mihai nu ştie dacă să îi facă cu mâna sau să o strige şi se surprinde constatând că este totuşi frumoasă în ciuda celor treizeci şi şapte de ani pe care îi împlineşte peste câteva zile. E îmbrăcată cu o bluză subţire şi albă, fără mâneci şi cu o fustă de in conică, astfel încât braţele şi picioarele bronzate se mişcă liber, calin şi senzual. Nu s-a schimbat foarte mult în aceşti ani; poate doar carnaţia este un pic mai moale, rotunjimile sunt mai pronunţate, iar mersul este mai legănat; dar nici peste el timpul nu a trecut fără să lase cicatrici. Nu poartă podoabe, iar părul, acum prins în coadă, îi urmează linia gâtului şi i se opreşte pe piept. E într-adevăr frumoasă! Nici întâmplarea de mai devreme nu i-a grăbit în aşa hal inima lui Mihai. Oare lucrurile ar sta altfel dacă aceasta ar fi de fapt prima lor întâlnire?; dacă nu ar exista trecut sau dacă trecutul lor ar fi divergent şi nu viitorul. O vreme a fost convins că sufletele lor erau singurele ingrediente ale unei formule magice, dar mai apoi, după ce ea s-a îndepărtat, după ce el a înşelat-o, după ce s-au separat, a început tot mai mult sa se îndoiască. Acum ar vrea să creadă din nou. Aruncă ţigara şi vine în întâmpinarea ei.

Pe măsură ce dimineaţa înaintează, gândurile pe care le-a rumegat în orele de insomnie se albesc. Aceeaşi schismă se adânceşte între ei, însă nimic nu mai pare definitiv şi catastrofal. Viaţa continuă. Într-o direcţie în care poate recupera fărâme de speranţă şi de fericire şi care nu o exclude pe Irina. Se agaţă însă în continuare de hotărârea sa, mai ales că în talgerul renunţării apăsă acum şi greutatea geloziei. Femeia atrăgătoare spre care el se îndreaptă nu mai este – şi nu va mai fi – a lui: libertatea pe care el şi-o aroga presupune şi libertatea ei şi trebuie să se împace cu ideea că foarte curând – dacă nu cumva lucrul acesta se şi întâmplase deja! - altcineva îi va lua locul în pat. Deşi ea nu recunoscuse niciodată şi evitase orice discuţie pe această temă, el a aflat că în cele şase luni de separare fusese curtată intens de seful ei, un tip chelios şi spân, divorţat a doua oară şi cu o reputaţie dubioasă. Ştiindu-se vinovat şi neputând protesta, aceasta fapt îi amplifica dorinţa adolescentină din vintre: are nevoie de o confirmare – fie şi de scurtă durată – că ea mai este încă în posesia lui. Jumătate de an a încercat să se reîntoarcă, să-şi ceară iertare, să repare totul; dar în tot acest timp ea a privit în altă parte, dezamăgită. Şi totuşi iată că a ales să vină cu el la mare în concediu.

Aproape a ajuns lângă ea când îl izbeşte un alt val de gelozie: blondul de mai devreme s-a sculat de la masă şi s-a postat în fata ei blocându-i drumul şi încercând cu gesturi puerile să îi trezească atenţia. Ceilalţi trei îl susţin de pe margine bătând cu palmele în masă. Nici când ajunge în spatele tânărului nu ştie cum să reacţioneze fiindcă nu sesizează pe chipul ei nicio urmă de jenă, respingere sau spaimă. Doar un zâmbet cochet. Oare nu face asta doar pentru a se răzbuna? Oare nu îi face plăcere să fie abordata de drogatul blond?  Irina s-a oprit şi cedează teren prefăcându-se că îl ignoră, însă o face în acelaşi ritm în care tânărul îi dă târcoale ca într-un dans grotesc al seducţiei, iar Mihai ezită. Este încă soţia lui – deşi ea a introdus acţiunea de divorţ! – iar el se simte responsabil şi îşi spune că este de datoria lui să intervină. Şi totuşi nu îşi poate controla furia produsă de atenţia sexuală pe care alt bărbat i-o acordă. Pentru acest lucru o consideră într-o oarecare măsură şi pe ea vinovată. Ar trebui ca ea să protesteze şi nu să-l încurajeze prin pasivitate!

Dinspre apus se caţără pe cer bancuri de nori mohorâţi ce absorb şi se umflă cu arşiţa dimineţii şi pe care Mihai nu îi vede încă - după cum nu vede nici norii din sufletul său!. Sunt ascunşi de hotelul cu patru etaje aşezat pieziş între mare şi lac şi vor închide cupola de funingine abia după-amiază, atunci când el deja va fi spus tot ceea ce trebuie spus, când vor sigila de comun acord trecutul iertându-se – are de gând să îşi asume şi el o parte din vină! – şi când vor fi nevoiţi să-şi adune tot curajul pentru a porni pe un drum de care se tem pentru că nu au învăţat şi nu ştiu altceva decât viaţa în comun. Atunci va începe întâi să tune şi apoi să plouă ca ropotul unei cavalcade, dar nu va mai conta pentru că şi acum zece ani în prima lor noapte de dragoste a tunat întâi şi apoi a plouat, era rece în cameră şi geamurile zăngăneau în rame, dar erau fericiţi şi îşi vor reaminti de acea fericire. Prea târziu.

Deocamdată începe să tune doar înăuntrul său. Tânărul prinde curaj şi o apucă de cot cu un gest familiar în aplauzele de încurajare ale prietenilor săi; de fapt o ajută să îşi recapete echilibrul pentru ca, tot trăgându-se înapoi spre apa, îşi agaţă şlapul de o piatră teşită, dar Mihai este deja o bombă cu ceas. Este încă soţia lui îşi repeta şi va mai fi până în acesta după-amiază sau, mai exact, până când un judecător va declara divorţul lovind cu ciocănelul de masă. Mai devreme, în înfruntarea cu cei patru tineri a fost prudent şi calculat; acum nu mai ţine seama de nimic: îl înşfacă de umeri pe tipul blond care înca mai strânge uşor braţul Irinei, îi şuieră în ureche: „E soţia mea!” şi îi face vânt în piscină. Nu îşi dă seama că, dezechilibrându-se, pe marginea piscinei, blondul alege să sară de buna voie, se împinge în picioare şi descrie un arc incredibil prin aer înainte de a sparge apa. Dintr-o dată târşâiul papucilor de plajă, clinchetul tacâmurilor şi conversaţiile de la mesele alăturate sunt înghiţite de o tăcere admirativă; toţi îşi întorc capetele către el. Chiar şi ceilati tineri au colţurile buzelor căzute şi se foiesc pe scaune. Nici lui nu-i vine să creadă. Se uită spre Irina aşteptând şi din partea ei o reacţie, dar chipul lui peste care au trecut furia şi ura o sperie în loc să o liniştească. Ochii lui sunt micşoraţi, muşchii maxilarului freamătă cu reflexii pe tâmple şi între sprâncene s-au format două şanţuri adânci ce urcă şi se pierd pe frunte. Toată atitudinea lui războinică afirmă că e şotia lui, dar ea simte asta mai puţin ca niciodată şi înăuntrul ei începe să plouă!

Nu a mai văzut-o demult plângând. În anii pe care i-au petrecut împreună, de cele mai multe ori ploile ce i-au spălat Irinei ochii – şi sufletul! – erau mai degrabă ploi de vară, iar el invăţase că in aceste cazuri cel mai bun lucru pe care îl putea face era să se adăpostească din calea viiturilor. Plânsul – plânsul la care el fusese spectator! – era pentru ea de cele mai multe ori o formă de protest sau o formă de exorcizare mai mult decât o expresie a neputinţei şi a durerii. Rareori se lăsa cuprinsă de slăbiciune în faţa lui în loc să îl înfrunte cu pumnii strânşi; rareori ochii ei nu mai erau întunecaţi şi sfidători ci se acopereau cu pleoape trandafirii şi transparente, terminate cu gene lungi; rareori pe obrazul ei nu mai curgeau şuvoaie ce se îmbinau în bărbie, ci doar boabe mari de rouă… Mihai este înspăimântat de faptul că nu înţelege rostul lacrimilor. El este de vină sau tipul blond ce îi aţinuse calea? Fragilitatea ei este dezarmantă. Ultima dată a asistat neputincios la scena în care răbufnirea ei nervoasă s-a stins într-un plâns liniştit cu faţa în palme acum şase luni. După ce a găsit uşa apartamentului închisă şi nu a putut intra, Irina, in pragul colapsului, şi-a sunat o prietenă care a venit cu maşina şi a luat-o din faţa blocului. Dintr-un sentiment de pudoare a ascuns întâmplarea părinţilor ei – ştia că ea l-ar fi putut ierta, chiar dacă nu ar mai fi putut trăi alături de el, dar părinţii ei l-ar fi excomunicat!- şi s-a refugiat la prietena ei, la o garsoniera din Centru. Aici a găsit-o Mihai, după ore de alergat pe străzi, după zeci de telefoane – a sunat-o chiar şi pe mama ei într-un moment de disperare! – şi după zeci de rugăminţi. Stătea ghemuită într-un fotoliu roşu ca şi cum ar fi vrut să se expună cât mai puţin lumii de afară; umerii ei tresăreau ritmic, scotea un scrâncet uşor iar printre degete îşi făceau loc lacrimi mari de sfântă. Îşi jurase atunci că nu o va mai face niciodată să sufere şi iată că după nici şase luni Irina plânge din nou la fel de cuminte şi de liniştit. Ca şi atunci o priveşte cu înduioşare de parcă ar privi cioburile unei ceşti de porţelan sparte de stâmsoarea palmelor sale. Un alt pas înapoi.

Nu este momentul lor: nu îi poate spune nimic şi nu o poate mângâia, pentru că pericolul nu a trecut. Cei trei tineri, după ce se scutură de admiraţie, se ridică de pe scaune şi se apropie cu paşi hotăraţi. Nu le poate citi intenţia. Se întoarce doar pe jumătate spre ei pentru a-l putea supraveghea cu coada ochiului şi pe cel pe care l-a aruncat în apa. În mod normal s-ar gândi la modalitatea paşnice de aplanare ale conflictului, dar starea Irinei şi mişcările de dezmorţire pe care le-a executat în baie i-au trezit agresivitatea latentă, însămânţată în fiinţa lui de anii în care a practicat ca amator boxul. Îşi strânge pumnii fără însă a-i ridica la nivelul feţei şi se depărtează de Irina pentru a o pune la adăpost de iminenta încleştare. E pregătit. Din fericire drogul inhalat de cei patru readuce lucrurile la normal: blondul, după ce rămâne sub apă câteva secunde, ţâşneşte la suprafaţă, îşi alungă suvitele umede de pe chip cu mişcări puternice ale capului şi izbucneşte într-un râs cu care îi molipseşte şi pe prietenii săi. Sunt cu toţii mult prea bine dispuşi pentru a se simţi jigniţi, iar memoria lor de scurtă durată nu mai funcţionează prea bine – au uitat deja incidentul. Bruneţii îşi iau avânt, trec pe lângă ei ignorându-i complet şi de pe marginea piscinei se aruncă cu braţele întinse înainte. Deşi trupurile lor atletice săgetează sincron apa cu graţie, un nor de stropi atinge obrazul lui Mihai ca o răzbunare nevinovată. Totul se sfârşeşte atât de brusc şi de simplu încât el rămâne descumpănit privindu-se hârjoana acvatică. Se relaxează abia după câteva momente când totul revine la starea de echilibru de dinainte. Doar gelozia sa nu a dispărut. În jur oamenii îşi continuă periplul spre bufetul încărcat cu mezeluri, omlete, salate, sucuri, lapte şi fructe, îşi continuă lupta cu tacâmurile în mâini şi discuţiile vesele de vacanţă, iar el devine conştient de zborul pescăruşului, de răsuflarea marii şi de prezenţa copleşitoare a Irinei la câţiva metri de el. Şi în sufletul său.

O ia de mâna şi o îndrumă cu fermitate spre masa eliberată de tineri. Trecutul – cel îndepărtat pe care îl invocă prin prezenţa lor aici şi cel apropiat ce îl chinuie încă – devine neimportant, iar viitorul îi scapă printre degete. Pentru douăzeci de minute – atât cât durează micul dejun – pentru Mihai nu mai contează decât prezentul.