nu ne mărturiseam niciodată
nici viața și nici moartea
inflexiunile decolorau
această agoră fără trecători
zideam jur-imprejur o catedrală de inimi cu vitralii oarbe
sufletele se înstrăinau în colivii filigranate
din care păsările tăcerii își reluau zborul fad
doi prunci îmbătrîniți unul în porii celuilalt
uitînd a se naște
săptămînile lunile anii văruiau iluzoriu
măștile noastre vegetale înfipte în carne
metamorfozîndu-ne în doi piranha înfometați de spații deschise

dumnezeu îmi abrevia trecutul
cu încă o respirație
întorcînd spre miazănoapte
icoana plînsă a Mariei.