Imdiola continua să existe. Părea o entitate apăsătoare, a cărei prezenţă, dezvăluită doar pe jumătate, îi accelera ritmul inimii. Şoapte străvezii îi străbăteau perdeaua de gânduri ajungând la conştiinţa sa şi biciuindu-l cu senzaţia neîmplinirii.
O căuta în amănuntele nesemnificative care îi aminteau de acea femeie simplă, departe de imaginea deificată şi, totuşi, umplându-l cu o nostalgie amară. Încerca s-o cucerească iarăşi, stabilindu-şi etape, trasee complexe şi accentuându-i frumuseţea.
Uneori, se mira că femeia, păstrată în memorie, era total diferită de cea din unica ei fotografie pe care o păstrase. Îi adăugase trăsăturile idealului său feminin, metamorfozând-o într-o icoană diferită de model. Îi inventa preziceri sibilinice de care, acum, căuta să ţină seama. Se complăcea într-o stare de extaz care-i devora simţul realităţii. Totul pornea, începând încă din timpul vieţii Imdiolei, de la amalgamarea trăsăturilor ei cu cele ale Iriziei. Asta îi dovedea că nici acel chip imaginar, fixat în portretul din propria versiune a basmului, nu era perfect, dar nu-i adăuga acestui idol elementele care s-o apropie de realitate. Până la acest ideal, fixat în memorie, trebuia să străbată toate pragurile în care erau încifrate senzaţiile cu sensuri mistice, pe care şi le amintea pornind de la prima vedenie care-l marcase, cea a bunicului muribund.
De fapt, Druţu Alini sărea repede de la o frumuseţe fetişizată la alta şi, nu întâmplător, le găsea la fiecare pas, în reprezentările sepulcrale care-i bântuiau cele mai negre coşmaruri. „Abia acum sunt la prima treaptă a sinuciderii”.
Nu-şi făcea un scop dintr-un astfel de act încărcat de teatralitate dar, îl schimbase, dintr-o posibilitate extremă, într-o anticipare vie a unei morţi obsedante. Păcat. Singurătatea rece, în care-şi plasa risipa de viaţă, excludea toate duhurile trecutului, fără de care n-ar fi acceptat giulgiul amurgului.
Urmărea ploaia printre şiroaiele de pe geam; era una din rarele averse ale sezonului, când avu viziunea unei întâlniri pe un vârf de munte. Sub impulsul ştirii plecării lui Amnăraş şi a mirmidonilor în căutarea Iriziei şi a Şarpelui de aramă, se pregăti de călătorie.
Când cerul se limpezi, auzi talanga mare şi gravă a Mutului, legată la gâtul bătrânei lui iepe. Cocoţat pe bancheta recuperată de la o maşină distrusă, în urma unui accident, Ghigea părea că moţăie cu capătul de ţigară lipit de buze. Îşi lăsase barba să crească. Mârţoaga lui părea să ştie singură drumul de sute de Kilometri, trăgea fără a fi strunită, supusă doar unui instinct călător. Era drumul lor anual; Mutul trăia din cerşit. De obicei, nu pleca aşa târziu. Îşi programa expediţia în preajma sărbătorilor primăverii, iar traseul era mereu acelaşi. Oamenii îl cunoşteau şi-i aduceau prinosul obiceiului împământenit.
Părăsi casa în miez de noapte, cu mii de precauţii pentru a nu trezi pe nimeni. Se pregătise în secret pentru această călătorie, încărcând în rucsac, în afara lucrurilor absolut necesare, toate mărunţişurile care îi aminteau, fie şi indirect, de Imdiola. Avea senzaţia că, la capătul anevoios al drumului, o va regăsi. Îi auzea plânsul ajungând din ecou în ecou, prin pustietăţile ce-i despărţeau, până la el. Chiar şi-n vis, lamentaţiile îl chinuiau însoţind apăsarea vinovăţiei asumate a morţii ei.
Primii paşi îi erau şovăielnici; nu ştia încotro să apuce, deşi îşi închipuia că, oricare ar fi direcţia, tot acolo va ajunge. Prefera Apusul muntos, de peste lacul Ţilimuni, întunecat de legendele despre sălbăticia acelor ţinuturi. Se mira de lipsa aştrilor nopţii şi căuta zadarnic orice pâlpâire de lumină care să-i călăuzească paşii. În acea noapte ocoli lacul şi însoţi râul spre amonte în căutarea unui vad. Era hotărât să evite orice întâlnire cu oamenii, fie ei chiar necunoscuţi. La adăpostul întunericului, avea senzaţia unei singurătăţi absolute. Orientându-se după vuietul agitat al apei, izbindu-se de stânci şi închipuindu-şi scăpărarea scânteilor de stropi, găsi vadul şi-l traversă fără să se ude.
În cealaltă parte, rătăci prin smârcuri, fără ţintă, pierzând şi regăsind cântecul râului. Plânsul monoton şi sinistru, însoţit de vedenii năucitoare, se auzea intermitent. Îi era singura călăuză. Zbuciumul delirant, având glasul plin al Imdiolei, părea însoţirea instinctuală a unui nagâţ. Auzindu-se, îi însufleţea căutarea când, ud la picioare, înota prin mlaştini, înghiţind stropi de noroi. Sufla în pumnii crestaţi de trestii şi împănaţi cu spini; tremura de frig şi suporta înţepăturile vlăguitoare ale lipitorilor.
Nu găsea geana de lumină salvatoare, ascunsă în spatele unei minciuni, nici măcar o limbă de pământ uscat unde să pună capul greu de trudă. Stârnea roiuri melodioase de ţânţari, hrănindu-i cu picături de viaţă.
Noaptea era nesfârşită; simţea cum întârzie asupra lui cu faldurile unor frânturi de vise, căzând într-un sfârâit năucitor, precum foile de paltin sau aripile frânte ale scarabeilor confundaţi cu întunericul. Stelele nu puteau să cadă dincolo râul fantastic, iar soarele nu putea însângera genele ivorii ale norilor de la Răsărit.
Plutea ca o umbră prelungă peste forfota stoarsă de viaţă a râului, plutea în splendoarea singurătăţii sale. Părea închis într-o raclă de cremene. Lipsa de perspective îl înăbuşea. Nu putea decât să-şi sfâşie măruntaiele, fără a le simţi căldura durerii.
Cobora tot mai mult în caverna de gheaţă a unei automulţumiri egocentriste. Acolo, tânguirile călăuzitoare ale Imdiolei erau tot mai slabe, pereţii de întuneric tot mai duri, iar mlaştina uitării tot mai clisoasă.
Se pierdea şi renunţa la luptă, la zvârcolire, la speranţa duioasă cu glas umed şi îndepărtat; se rupea treptat de trecut; copilăria îi era cangrenată de o furie sălcie; mustea de ruşine, supura invidie; bolborosea ură; umilinţa îl crucifica în ideea de carne tremurândă, sub fiorul sfârşitului. „Până când ?” urla în vadurile chinurilor.
Simţea cum se scurge ca nisipul clepsidrei, cum luptă să urce, să rupă cătuşele neputinţei, să soarbă şi să-şi îndoape plămânii din văzduhul sângeriu al dimineţilor vieţii.
„Până când”?
Erau broboane de sudoare sau roua somnului odihnitor după o noapte de coşmar? Nu, nu se sfârşise.
Alerga în aceiaşi noapte vâscoasă, înţepat în tălpi de cranii sparte, împiedicându-se de cruci înţepenite în iluzia sfârşitului. Se aburca pe faleza neştirii, dorind să urce, să simtă cum avansează, că dincolo de nenumăratele uşi prin care trecea, erau tot mai puţine uşi. Dorea un sfârşit invariabil, se mulţumea şi cu o cumpănă care să-i suprime monotonia infinitului, numai să nu fie singur, lâncezind fără a şti dincotro vine glasul sublim, ca o chemare a misterului, ca un bulb de lumină în oceanul nopţii.