Adrian, îmi place foarte mult stilul tău în scris. Îmi place în acest text cum derulezi povestea cu tot „tacâmul” ei – poftiţi, ne îndeamnă autorul, luaţi cu voi şi lingurile de argint! Se va servi borşul lui tata! E bine că stăm la masă, e bine că Ispirescu e prezent cu lumea lui de basm (P. Ispirescu este un povestitor matur al copiilor, după părerea mea, nu scapă nimeni nepedepsit în basmele lui, şi ce pedepse... adică, numai dacă ne gândim cum fiii de împărat sunt pedepsiţi, chiar de împăraţi – tată pentru ei, te apucă groaza pe la vreo opt ani...
Metafora foarte bine plasată după o poveste clasică, fără efect acum, în prima parte, evident voit, exact cum vine ea, naturală.
“Soră-mii i-a rămas mic şorţul, ori e mare.Oricum,tata acoperă albastru boxa aia făcută dintr-un sertar; cu degetele belite de cuie, pune fir pe fir, învârte încet butonul, înjură, învârte iar...”
şi minunata combinaţie: “ca păsări de plastic sub cer faianţat, vocii i-au crescut ochii.”
Apoi, imaginea cu tata, sora, strânsul mâinii, efectul psihologic lucrează intens – suntem martori, servim “borş”, lângă noi se derulează o scenă, fiecare este urmărit şi toţi ştiu că EL e tata: Na-vă, poate vă mai trece dracu’ foamea,…/… iî cere mamei un castron cu borş./ Mamei îi râde movul din jurul ochiului – tablou static; pe stop cadru, … mă strânge uşor de mână,/eu, pe soră-mea”. superb calup de imagini atât statice cât şi în mişcare doar pe retină.
“Cade noaptea cu surcele albe,/cât jumate de om, zăpada,/” – povestea copilului curat, sufletul curat – „zăpada”, „surcelele albe” – inocenţa, jocul de cuvinte doar pentru atmosferă pentru ca cititorul să poată trăi copilul din el şi să înţeleagă râsul rece, uşor ironic la o vârstă la care ironia înseamnă nu mai mult decât nişte „pantaloni rupţi în genunchi”: „râde la mine, îi simt râsul prin pantalonii rupţi în genunchi;”
“ledul din capul cutiei” – întunericul, frica sugerată prin contrast, teamă/curaj, oximoronic prin efectul invers psihologic redat foarte clar prin „şi ce”, mai de parte „ba da, ba nu, ei, şi?”
Repetiţia verbului foială prezentă în ultimile două strofe: Se foieşte tata./ Se foieşte mama./ Mă foiesc./ singurul care înjură de două ori este tata: “Se foieşte mama. Înjură tata./ … Mă foiesc. Înjură tata.”, copilul o singură dată în gând de teamă de tata când începe şi el a se foi: “Se foieşte tata./Ba nu mi-e foame.” – înjură prin negaţia: „ba nu”. deci, o face şi copilul.
Textul e foarte bun. După părerea mea aş renunţa la unele construcţii pentru o mai bună delimitare a sensurilor în propoziţii şi anume:
“cât un copil şi copilul râde frig” –“ râde frig” rupe cumva stilistic strofa. ai putea înlocui complementul cu punct –“ cât un copil şi copilul râde.” e frig;
“Brr, ce mult alb şi tot negru peste tot” – la fel, destul de nefericit stilistic acel “peste tot” (mă refer strict în context. Altfel, este o formă poetică. M-aş opri după “negru”.
Finalul l-am citit aşa: “Nu se mai aude nimic”. Poate ledul.
“Ledul e cumva încă./Mai era ceva în povestea aia.../Nu mai ştiu ce.
Strici povestea pentru că nu eşti în proză.
Sau poate poţi păstra “Nu se mai aude nimic” şi să te opreşti la versul “Ledul e cumva încă” pentru că eu, ca cititor, am înţeles finalul foarte bine, şi am descoperit şi efectul de led, doza de “ambiguitate clară” bine folosită, atât cât trebuie şi de la final încolo, vorba ta, mai trebuie să-mi fac şi eu treaba ca cititor
Eu îţi mai acord o peniţă şi de data aceasta pentru că reuşeşti să faci un cititor să te mai citească şi cred că nu este puţin lucru. ai un stil original şi asta îmi place la tine, Adrian! Succes!
P.S. Mă scuzi dacă nu prea este literar ce am comentat eu aici dar cred totuşi că mă vei scuza în contextul în care nu sunt critic literar.
şi...
bună ziua!:)

ar merita un videoclip, cu scurte scene alb-negru, pe o muzică de habar n-am ce instrument (cel puțin așa l-am „citit” eu). fain poem. zile faine!

timp, in sfarsit.
marturisesc ca in aroganta mea, am pretentia ca am dat prima steluta la text. :o)
l-am citit aseara si n-am avut timp sa las semn, e genul care iti da o idee despre cum se cerne calitatea (intr-un singur moment) si cat de slabe sunt poeziile care credeai ca ti-au placut pana acum. cred ca esti foarte talentat, desi tu stii iar eu o spun cam sec.

mai cred ca-i o poezie buna si pentru ca m-am gandit la ea o vreme dupa ce am citit-o. mi se parea foarte solid construita pe detalii si totusi neintrusiva, metaforele sunt de situatie si de aceea foarte fin inserate.
era si ceva care ma nemultumea si am realizat ca nu-mi parea credibila foamea copiilor. am schimbat perspectiva si-am vazut ca cel mai probabil lumea mea e incredibila, daca faptul asta imi pare nereal. si-am fost in situatii asemanatoare in care adevarul semana mai mult cu o constructie decat cu el insusi numai pentru ca era teribil sau mai dezgolit decat putea indura simtul estetic.

pe scurt, bravo e putin. ai provocat o rotatie in lista mea de poeti favoriti. :o)

Mi-a placut povestea. E multa tristete aici si cateva amintiri din alte timpuri, asa le percep. O impletire de vis cu realitatea de trecere a unei nopti si ce m-a uimit, nimeni nu asteapta un nou inceput - dimineata - aici este finalul, in noaptea unde ledul palpaie ca o speranta care mai mult nu este. Foamea este o tema repetativa/obsesiva si nu stiu de ce m-am gandit la o foame totala, de nou, de altceva dar si la o pragmatica stare de foame. Sfarsitul poemului aduce iarasi ledul, asa cum am mai spus, ca pe o unica mica speranta de lumina. Felicitari pentru creatie.

pe mine m-a emoționat acest poem. felicitări Adrian pentru cât ai deschis din tine și pentru cum ai deschis!

cred ca textul asta are suficiente penite deja. cred, de asemeni, ca s-a spus tot ce era de sus despre el. chiar si mai mult. mai cred cu tarie ca nu gust intotdeauna textele tale.

si in final, cred ca, avand in vedere faptul ca acest text mi-a placut extrem de tare, am si eu dreptul, ca orice user al site-ului, sa mai dau o penita, pe motiv ca - iete- penita mea este ca o exclamatie entuziasta, facand un salt deasupra textului tau.

Las un semn tocmai aici. Nu va cunosc nu ma cunosteti. Am urmarit(e drept tacut) scriitura dumneavoastra. O mina sigura, un autor care conduce textul si nu invers(cum e cazul meu). E un text inteligent, o inteligenta pe care am mai intilnit-o la Cosmin Perta si Claudiu Banu. Ca sa ma explic: initial am avut impresia ca citesc un proces verbal de constatare a unui deces liric si ludic. Sintem toti satui de autoconfesiuni si lamentatii. E o limita foarte fragila intre poezie si confesiune. Din punctul meu de vedere fiecare are o poveste, nu poezie. Cind reusesti sa ajungi la cel de linga tine(stiu ca e cliseu), chiar de-ar fi unul singur, inseamna ca ti-ai atins scopul. Subliniez citeva lucruri:
se simte faptul ca textul e scris dintr-o sau dintr-un instict/respiratie
se simte ca te stapinesti in asa fel incit cititorii te simt
Pentru mine senzorialul conteaza foarte mult in poezie. Adica fa-ma sa simt. Asta e poezia pentru mine.
Si nu e com de complezenta.
In plus, am vazut un com hilar. Nu am nici o intentie de a fi vulgar. Mie taica-miu imi zicea: mai pulica/emilica du-te si-mi adu sticla de votca.

"şi are şi acea greşeală de tastare care n-a semnalat-o nimeni...", ziceam eu şi repetai şi tu. dar cei cu sus partidul, jos partidul nu au văzut-o. cine-i la putere, uraaaaa! uite-o aici:

"şi iî cere mamei un castron cu borş."

probabil că s-a vrut un "îi". iî nu e îi, aşa cum ep nu e pe, aşa cum ed nu e de, aşa cum al nu e la, aşa cum nid nu e din, etcetera. sper să înţelegi. eu cu o greşeală ca asta ajungeam în şantier. vai de ele de peniţe, stele , pălmi, sau cum vrei să le spui. dar nu tu eşti vinovat. sus partidul, jos partidul, e. sper să nu fie cu supărare.

mai nicodem. este vorba aceea cu de gustibus. mai ar fi una dar nu o pot spune pe aici, ca nu se face.

iar implicatiilor de mai sus nu prea le vad sensul.

eu una pun problema asa - mi-a placut textul. imi exprim parerea. am dreptul sa o fac. daca cineva nu-i de acord cu mine, e problema lui. face parte asta din frumusetea diversitatii fiintei.

tu ti-ai exprimat parerea. ok. mie nu imi pasa daca esti de acord cu mine. de ce ti-ar pasa tie de a mea sau a altor useri???

Adrian,
Asa cum exista o granita fragila intre poezie si confesiune, la fel de fragila e granita dintre vulgar si real. In ultima instanta totul tine de intentie. Dupa cum am spus, nu am intentionat sa fiu vulgar in ultima parte a comentariului meu. A fost o reactie fireasca, reala, la afirmatia " n-auzi, boule, că s-a terminat?" nu cred că un tată i se adresează aşa unui copil. o mamă de bătaie, poate, dar epitete de-astea, de la coada vacii, nu. sper să nu-mi fie luată în nume de rău părerea".
A fost doar un mod putin mai direct de a arata ca se poate si mai rau. Pentru a nu fi complet off-topic, ceea ce m-a facut sa las semn a fost faptul ca textul mi-a adus aminte de vechiul televizor alb-negru OLT 415, parca, si de faptul ca dupa 22 decembrie, cind circulau tot felul de zvonuri despre teroristi, alergam noaptea pe strada strigind in gura mare "nu beti apa, apa este otravita". Exact senzatia asta mi-a dat-o textul, chiar daca, pe ici pe colo mai sint inegalitati(pe care le pastrez pentru mine), dar important e ca, dincolo de imperfectiuni, a facut exact ce ti-ai propus: rezonanta.

Scuze, citesc și eu textul Dvs. abia acum din motive oarecum obiective și doresc să vă spun că din tot ce am citit plus abundența de comentarii, nu pot decât să subscriu părerii pe cât de laconic exprimate pe atât de substanțial adevărate a lui Virgil T și anume că acesta este un text care se plasează la granița fragilă dintre poezie și proză și aici complez eu că nu este altceva decât un amestec de amintiri, o autobiografie scrisă forțat în versuri, simțită pe alocuri însă lipsită de forță poetică, un fel de poluție nocturnă a unui adolescent boem care, visând la fata blondă încearcă apoi să ascundă jenat rezultatul printre așternuturi.
Mai mult, ideea acestui poem, o idee bună să zicem, deși deloc nouă, este tot superficial, adolescentin abordată și expediată așa, într-o doară. O bucată de proză eventual, da, ... însă cu condiția renunțării la complicațiile unei frazări evident forțate doar ca să iasă, vezi Doamne, un fel de poem.
Părerea mea, desigur.
Margas