„Eşti un nenorocit!” ai strigat în telefon, aruncându-l nervos în iarbă. Dino s-a îndreptat către locul în care aparatul a căzut în iarbă, amuşinându-l. „N-ai voie, vino încoace!” l-ai pus la punct, iar câinele s-a conformat, venind lângă piciorul tău, strângându-şi coada între picioare, rezonând într-un fel cu starea ta interioară. Ţi-ai aprins o ţigară şi ai încercat să te calmezi. Atâţia ani pierduţi cu un nenorocit... Cuvântul îţi intra pe nas, odată cu fumul, precum amiba care se hrăneşte cu creierul uman. La fel ca ea, deschidea tentacule pline de dinţi, ca nişte şiraguri ascuţite şi se înfingea cu voluptate în mintea ta ca într-o carne fragedă de pui, fiartă ore în şir. „Nenorocitul...” îngămai printre dinţi, trăgând adânc din ţigară.
Baloane colorate zburau printre copaci. Pe terenul din fața casei o ceată de copii. Fiecare alerga care încotro cu câte un zmeu de hârtie sau un balon. În mijlocul lor, depășită, o femeie cu părul împletit renunțase de mult să mai facă ordine. Din când în când mergea cu câte un rănit într-o parte a terenului. Îi punea un leucoplast și-l trimitea înapoi la joacă. Pe măsură ce trecea timpul, câte un părinte venea de la serviciu pentru a-și lua copilul. Pe când aproape se lasă întunericul din cei câți erau, doar unul singur nu plecase încă. Era abătut. Se prefăcea că-i fascinat de zmeul de hârtie cu care se jucase de unul singur toată ziua. Uitându-se la ceas, femeia văzu că-i târziu. Era totuși o situație normală. Copilul acesta era întotdeauna luat ultimul.
Linia ferată trecea de o sută de ani prin capătul lanului Fădoreștilor. De acasă până acolo, Maria lui Fădor, văduvă acum, făcea cu căruța, mânând caii la pas, aproape o oră. Când pleca la prășit ori secerat, și-i lua cu ea pe toți cei șapte copii, dintre care vreo patru nu erau mai mari decât ulcelele, iar trei, zburătăciți binișor de-acuma, începeau să deprindă trebile câmpului și animalelor. Treziți cu noaptea în cap, nicușorii mârâiau somnoroși și urcau încetișor în căruță, urmând să mai doarmă o bucată pe drum. Chiar făcuți cu doi bărbați, amundoi plecați pe cealaltă lume, băieții nu se separau nici într-un fel și, ajutându-se unul pe altul, nici nu-și mai dădeau seama ce copilărie chinuită au.
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Comentarii aleatorii