În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul cordonului, retezat atunci de o seceră, înregistra fiecare adiere, contrasta cu nemișcarea crengilor golașe. Scobitura săpată de un incendiu scotea un vuiet stins ca o chemare. Se adăposti de lapoviță în interiorul negru, căptușit cu urmele mocnirii. De sus, fulgi mari, apoși îi loveau fruntea prelingându-se ca niște broboane de sudoare. Valea adormea cernită.
Ca o floare fără apă la rădăcină trăia Vergina în casa Hăldăneștilor. Fata unei vădane amărâte cu patru copii pe care i-a crescut cu greu, frumoasă și curată, Vergina, până a se mărita, nu era întrecută de alta în sat, nici la muncă și nici la joc. Fie că era la prășit cu ziua pe la unii mai înstăriți, fie că era la nunți sau hore în sărbătoare, întotdeauna cei mai mulți ochi către ea se aținteau. Cu admirație sau cu invidie. Nu o dată, liberații de armată s-au încăierat de la ea, pentru că mereu se găsea câte unul care se credea îndreptățit s-o joace mai mult. Babele, nelipsite de la hore, înșirate seara pe lângă garduri cârcoteau că ar fi cam ușuratică și că demult ar fi ieșit din vorba mâne-sa de a și păzi cum trebuie cinstea.
Nu ştiu ce m-a apucat, încă de dimineaţă, să trec pe străduţa de pe marginea apei. Să fi fost douăzeci de ani de când n-am mai pus piciorul prin acea parte de sat, devenită între timp stradă a oraşului, deh, ani mulţi de când pustietăţile de acum nu mai sunt animate de sentimentul de viaţă de atunci. De fapt orăşelul acesta s-a născut şi a crescut odată cu noi, cei optezeci, nouăzeci de inşi de acelaşi leat, care am alimentat cu material uman, două clase primare în şcoala din centrul vechi, de dincolo de pod şi două clase primare în şcoala din centrul nou, devenită mai apoi Oraşul Nou, de dincoace de pod.
Imdiola continua să existe. Părea o entitate apăsătoare, a cărei prezenţă, dezvăluită doar pe jumătate, îi accelera ritmul inimii. Şoapte străvezii îi străbăteau perdeaua de gânduri ajungând la conştiinţa sa şi biciuindu-l cu senzaţia neîmplinirii.
O căuta în amănuntele nesemnificative care îi aminteau de acea femeie simplă, departe de imaginea deificată şi, totuşi, umplându-l cu o nostalgie amară. Încerca s-o cucerească iarăşi, stabilindu-şi etape, trasee complexe şi accentuându-i frumuseţea.
Comentarii aleatorii