...dar am găsit-o mai târziu în foaier, ascunsă printre costumele dispuse radial în jurul unei fântâni rustice, a cărei cumpănă se alungea spre cupola de sticlă. Era una dintre rochiile în formă de clopot, lipite de ghizdul circular, care se întrebau ascuțit cât de adânc este puțul. O doamnă în etate se apropiase de ea și ciripea, cu voce răgușită, despre eșec.
M-am întors din călcâie și m-am îndreptat spre fumoar. La intrare, din boturile căscate ale unor laioli de marmură, țâșneau două coloane unite deasupra în arcadă.

Dimineața începuse firesc. Cafeaua era în ibric, pachetul de țigări lângă scrumieră, un ușor disconfort pentru că trebuia să-i rup folia, nu să scot bâjbâind, fără efort, o țigară. Am ieșit pe balcon. În stânga, acoperișul de șindrilă mirosea a ploaie și a brad. Sub mine era cireșul amar și pârâiașul peste care săream cândva să fur mere din curtea vecinei. Bătrâna murise demult. Casa fusese vândută. Dărâmată. Înlocuită cu o vilă vopsită în roz.
M-am sprijinit de balustradă. Am privit cana albă, sub ea veranda, treptele, galeria de viță de vie, drumul sinuos ce cobora la nucul dinspre uliță, un liliac pitic răsturnat peste gard, poarta grea și trei copii alergându-se dincolo. Apoi tot felul de arbuști, o baltă, o betonieră zgomotoasă în dreapta, un cimitir, blocurile, hotelul vopsit în roșu, cele optsprezece biserici iar pe fundal, de jur împrejur, dealurile.
Pe Măgura, ultimul element al contemplării mele, muntele dincolo de care nu mai era nimeni și nimic, un drumeț singuratic, așezat pe marginea unei fose din timpul războiului cu nemții, ascultase toaca mănăstirii, se strecurase pe furiș, din priviri, printre crucile catolice răspândite jos într-o poiană, trecuse de panglica râului care anul trecut, umflându-se, luase în piept două poduri, cotise pe străzile Târgu Ocnei, lăsase destul de repede orașul în urmă, tot urcând către pădure și, după ce traversase calea ferată, se oprise în balconul unei case cu acoperiș de șindrilă, unde un geam strălucea insistent.
Am reușit să mă dezmeticesc abia după ce am aruncat prima țigară. Pe măsură ce ochii se împrieteneau cu lumina dimineții, balconul urca puțin câte puțin, fără zgomot. Mai întâi două etaje, cât să am în dreptul meu vârfurile copacilor, încă o gură de cafea, încă o țigară, alte patru etaje mai sus, până ce, în momentul în care hotărâsem să intru în casă, împrejur, în locul vechiului peisaj, se ridicau acum blocuri înalte, identice, undeva urla alarma unei masini, o femeie cobora în zigzag scările imobilului de vis a vis, iar un câine cât o furnică, de la înălțimea amețitoare, își plimba stăpânul printre pomii îngrămădiți într-un țarc.
În București plouase și adulmecam, cu nările dilatate, mirosul de asfalt ud, aplecat peste balcon, cât să ghicesc, pe balustrada apartamentului vecin, mustățile unei pisici negricioase.

Ziua a continuat banal. Abia seara s-a întâmplat.

Am o oglindă de doi pe doi, cadou de la o familie cu sânge albastru. Zice-se că ar fi venețiană și că mulți zulufi s-ar fi perindat prin ea. Obișnuiesc să mă îmbrac la patru ace, inclusiv cu vestă și batistă la piept. Apoi mă postez înaintea oglinzii, drept ca un soldat. Zâmbesc pentru acomodare. Din experiență știu că nu e ușor să suporți fața unui neavenit în apele tale. Încep șoptit. Întotdeauna șoptit. Degetele răsfirate.
“-Cât privește cuvântul , v-ați supărat degeaba. Oare v-am rugat eu să-mi faceți operație?”
În gând:
“-Dumneata ești cumva nemulțumit pentru că te-am transformat în om?”
Tot așa, când Poligraf Poligrafovici (glas ascuțit, plângăreț, sacadat), când Zinka sau Filipp Filippovici (o voce isterică ea, propoziții corecte, afabile, el). Dar numai în gând. Cel mult din vârful buzelor. Altfel l-aș incomoda pe Șarik, ar începe să se bâlbâie, să zică “aaaa” și “hmmm”, să tragă cu coada ochiului la memoria imprimată într-un caiet A4.
Repet vreme de un ceas, poate două, mănânc și încui. Aștept liftul, deschid ușa metalică, ajung în Strada Orelor, o sărut pe frunte pe secretara brunetă, mângâi ciorapul alunecos de lycra și îi salut pe băieții adunați în dreptul scenei.

Astfel aș păși astăzi în sala Teatrului cu Menhiri de nu s-ar fi întâmplat ceea ce mă ține treaz noapte de noapte.

După cortină. Machiat. Adus de spate. Cu părul lipit de pielea capului. Și lentile de contact care, între bătăile genelor, dezveleau niște ochi galben-căprui. Urechi asemănătoare celor purtate de elfi prin filme sau cărți. O coadă ițită prin turul pantalonilor, prinsă cu scoci de șira spinării. O tânără vorbea încontinuu, cum că ar vrea să joace, că asta-i menirea ei, de mică familia o credea actriță și o punea, duminica, să o interpreteze pe Betty Boop. Am pasat-o unui coleg. Mi-am dres glasul. Dincolo de cortină era beznă. Aici un bec orb. Auzeam respirațiile spectatorilor, straniu potrivite într-un plămân uriaș, sprijinit de loji, care șuiera ca un șarpe către scenă.
O vioară. Iarnă rusescă. Oameni flămânzi fâțâindu-se pe strada mărginită de felinare. O poartă scârțâi într-un colț. Vântul umflă rochia dactilografei (am avut-o în tinerețe, îi plăcea să deschidă larg ferestrele pe furtună). Vioara scânci, moment în care m-am lăsat în patru labe și am intrat în decor.
Urmam replicile lui Șarikov, una câte una, îl simțeam în mine sau de fapt eu eram undeva în mintea lui și percepeam reacțiile înregistrate meticulos. Răspundeam celorlalte personaje. La moment dat n-am mai realizat ce se întâmplă, amorțit, sub bisturiul reputatului Filipp Filippovici, secondat de onorabilul Bormenthal. M-am trezit târziu, înfășat în bandaje, însă bucuros că nu mă mai chinuia rana aceea veche, din ziua în care, năzuind la carnea servită la cantină, am fost opărit.
Un om crescuse undeva înăuntrul corpului hibrid. Am zis:
“Slăbește-mă, păduche!”
M-am lăsat fotografiat (băiatul care se ocupa cu recuzita nu găsise altceva decât aparatul acela din anii ’70).
Am început să fredonez un cântecel rusesc.
Dar m-am oprit.
Plămânul imens, tolănit pe rânduri și în loji, respira egal. Ba încălzea, ba răspândea un aer tăios, care ne îngheța mânile. În jurul meu colegii așteptau. Bormenthal îmi făcea cu ochiul. Profesorul Filippovici murmura ceva. Sufleorul mi-a șoptit să îngân orice. Nu contează. Am căutat vreo canțonetă, vreo melodie de petrecere. Plămânul începu să inspire. Să expire precipitat. Repede, repede. Ce-ascultasem aseară? Nu-mi amintesc! Alaltăseară? Habar n-am! Ce se cânta dimineață în cafenea? Nu știu nu știu nu știu... Plămânul se umflase. Abia de încăpea între coloane. Petele de nicotină se tranformaseră în chipuri holbate. Zâmbete de zeflemea. Bormenthal tropăia de colo colo, cât să atragă atenția. Vioara scârțâia în spatele cortinei. Împietrisem. Poligraf Poligrafovici nu mai reușea să intre în mine, în zadar omulețul acela amar se insinua printre pereții memoriei. Nu-l găseam. “Cioc cioc” auzeam în tâmple, dar nu răspundeam. Nu mai știam cine e. Cine locuiește aici, câinele, omul redevenit câine, eu? Eu?!
Am vrut să-mi rostesc răspicat numele. Ca semn că sunt încă stăpân! Dar maxilarele se încleștaseră de parcă aș fi suferit de trismus. Parcă aș fi nimerit între colții jigodiei de Șarik și unul câte unul s-ar fi perindat, înăuntru, semnele tetanosului. Mă uitam la plămânul puhav, neîncăpător în amfiteatru, care îi împingea spre cortină pe colegii mei, deși aceștia, fâlfâind spasmodic din brațe, ar fi vrut să lase impresia că nimic nu e în neregulă. Executau piruete, se bosumflau și hohoteau, se înclinau unii spre ceilalți, se invitau la dans, imitau cimpanzeii doar ca să urnească plămânul înapoi în sală...
-“Dă-mi să mănânc sau te mușc!” șopti sufleorul.
-Dă-mi să mă-mănânc sau... sau te mușc! Te mușc, să știi! am repetat, holbându-mă la Zinka.
Apoi am urmat replicile, fără alte poticneli, am fost impertinent și fricos și rareori recunoscător, am fugărit o pisică din cauciuc iar în final am suportat, pleoștit, cu mârâielile de rigoare, mustrările profesorului.

La pauză am sperat să nu o întâlnesc pe Eva, nepoata mea. Se scuzase de dimineață, nu pot ajunge, tătăițule, trebuie să fiu la serviciu, înțelege-mă, nu mă mai învoiesc șefii, deseară am stand la un congres de diabetologie...
Simțeam nevoia să fumez. Am folosit o ieșire dosnică, m-am strecurat printre spectatorii ce discutau aprins despre zoologie și politică. Mă bucuram că n-a putut să vină, ce-ar fi zis? Tătăițul uită. Îmbătrânește. S-a dus vremea lui!
Am evitat mânecile dantelate ce arătau insistent în direcția mea și m-am apropiat de laiolii din marmură, care sprijineau fiecare câte o coloană șlefuită asiduu, devenită oglindă în care te dedublai înainte de a pătrunde în fumoar.
Am stat singur și am pufăit până ce gongul a anunțat sfârșitul pauzei.
Restul a decurs bine. Aplauzele au încetat cu greu, după reveniri în scenă și plecăciuni repetate. Am primit buchete de flori. Totuși vedeam pe fiecare chip care gravita în jurul meu, se apropia să mă felicite, apoi se depărta și dispărea, același zâmbet zeflemitor și aceiași ochi ironici, cuvintele erau rostite mai apăsat, cu o siguranță pe care înainte o spulberam doar prin prezență.

Credeam că nu venise, dar am găsit-o în foaier, ascunsă printre costumele dispuse radial în jurul unei fabrici miniaturale de cărămidă, al cărei furnal se alungea spre cupola de sticlă. Era una dintre fustele mulate pe trup, ce se sprijineau de gardul circular, întrebându-se ascuțit câți muncitori liliputani ar încăpea în hale. O doamnă în etate se apropiase de ea și ciripea, cu voce răgușită, despre succes.