Că ai lui Văcărașu erau printre sărăntocii satului, ți-o putea spune cam oricine. Mulțișori în casă și fără coadă de animal prin șură ori altceva care să zici că te ajută să te scoți cât de cât cu traiul, o duceau de azi pe mâine. De la ceape nu se alegeau cu nimic-nimicuța, iar în cele două odăițe ale casei lor de la marginea satului ploua ca afară. Acoperișul de carton cernit era spart într-o mie de locuri; din când în când, la vederea negrilor nori, peste împușcăturile cartonului așterneau petice de nailon pe care le „fixau” cu pietre de mărimea pumnului. „Calici, calici, dar fudui!” mai cârcotea câte unul. Asta pentru că Mitică Văcărașu, capul casei, nu ți s-ar fi plâns odată, la cineva, de ceva. Ba chiar era nelipsit la nunțile și cumătriile din sat, el însuși având vreo 15-20 de fini botezați. De fapt, calicia lor apărea cumva ca o pecete ancestrală, inclusiv numele spunând ceva în acest sens: tatăl lui Mitică, copil din flori al unei fete sărace lipită pământului, devenise văcar al satului de pe la 7 – 8 ani. La primărie, când i-au făcut acte, mult mai târziu, desigur, că așa erau vremurile pe atunci, dacă tot nu se i cunoștea tatăl, micul văcar a fost trecut Văcărașu. Acum, ăsta mare al lui Mitică Văcărașu, Radulian, termina liceul și la mulți li se părea că deja o luase pe urmele lui tată-su. Așa, măcar ca fudulie. De ieșit la joc nu-ți ieșea să-l pici cu lumânarea, iar în drumu-i zilnic de acasă la haltă, de unde lua trenul mergând în oraș, la liceu, mai mult decât să dea „bună ziua” nu-i prea scoteai altă vorbă nici cu patentul. La urma urmei, mare gravitate în asta nu puteai găsi. Puțini erau cei care ar fi putut înțelege că în el sălășluia un amestec de puternice complexe și nemărginite ambiții. Acum îl aștepta un examen greu, examenul vieții lui, cum spunea chiar el destăinuindu-se câteodată maică-si. Ținea morțiș ca, în câțiva ani, să ajungă „dom` inginer”. De-ar fi să mănânce pâine cu ceapă și tot nu se lasă. Atunci să le vadă pe sclifositele din clasa lui, care acum nu par să dea doi bani pe el!
Cum făcu, cum nu făcu, după bacalaureat chiar intră la Inginerie mecanică. Numele Văcărașu Radulian se găsea binișor mai sus de jumătatea listei înmatriculaților la facultate în anul întâi. La seral, că nicicum altfel nu s-ar fi descurcat cu banii. În prima zi de studenție făcu și prima zi de muncă la IJTL, secția de tramvaie, unde se angajase ca lăcătuș de reparații în depou. Tot aici lucra și taică-su, însă ca necalificat, la spălarea vagoanelor retrase de pe traseu. Acum, că-i intrase feciorul cel mare la facultate, dădea în fiecare seară de băut aproape oricui ar fi intrat cu el în crâșmă. Nu trebuia decât să-i umble la coarda sensibilă spunându-i „Hai să-ți trăiască ingineru`, Nea Mitică!”, că el dubla numaidecât comanda către chelner. Dacă taică-su făcea zilnic naveta de la halta din sat, Radulian, în schimb, prinsese o cameră într-un ghetou al primăriei, de pe Republicii. În folclorul cartierului era cunoscut drept „blocul groazei”, dar în evidențele municipalității figura ca „ansamblu de locuințe sociale”. Pe fiecare dintre cele trei paliere erau dispuse câte 20 de camere, cam de doi metri și jumătate pe patru. Adevărate cutii de chibrituri, erau dotate doar cu câte o chiuvetă (legată la apă rece), toaleta fiind „la comun”. Locatarii constituiau o faună din cea mai colorată: pușcăriași proaspăt eliberați, băieți dați afară din orfelinate pe motiv că deveniseră majori, bătrâni ale căror case fuseseră demolate, țigani ce n-au avut vreodată o casă a lor, dar și vreo 10-20 de studenți seraliști, beneficiari ai unor repartiții date de primărie. Chiria lunară era de șase lei, cât o halbă de bere, iar cheltuielile de întreținere nu treceau de 25-30 de lei pe fiecare persoană. Cu toate acestea, grosul locatarilor era trecut în pomelnicul restanțierilor, afișat la intrare. Cu puține excepții, în fiecare încăpere stăteau înghesuite familii formate din câte 6-7 suflete. Foamea și mizeria erau atotprezente și nu era deloc o raritate ca părinții, după ce se îmbătau dând pe gât mai multe pahare de spirt medicinal (în jargon, lichior de toporași), să se împreuneze în văzul celor mici. Gunoiul menajer era aruncat direct pe fereastră – grămezile formate afară, pe lângă pereți, atingând un stat de om ca înălțime -, iar canalizarea era mai tot timpul înfundată. De țânțari și muște nu se mai sinchisea nimeni, însă insalubrul tablou era completat de nenumărate cete de limacși – melci băloși, fără cochilii, lungi de-o șchioapă și cu coarnele mereu desfăcute – care invadaseră igrasioasele ziduri. Iarna aveau culoarea cenușie și erau mai umflați, iar pe timp călduros deveneau bruni și mai supli. Mișunau în voie, doar între apus și răsărit, ieșind de sub podelele mucezite. Escaladau în zigzag-uri largi pereții până dădeau de tavan. În urmă lăsau o dâră de mucus care, aproape instantaneu, se întărea și devenea strălucitoare, rămânând veșnic vizibilă…
Pe vecinii care locuiau pe același etaj cu el, Radulian i-a cunoscut ceva mai îndeaproape. Bunăoară Nea Mihai, fostul șofer al directorului de la Vin-Alcool, scos afară din apartamentul lui de către soție și copii, devenise alcoolic irecuperabil. Deși ar mai fi avut ceva ani până la pensie, acum fusese trecut la măturat prin secții. Abia dacă mai prezenta încredere și pentru a primi măturoiul; de volan, nu mai putea fi vorba. La ieșirea din schimb se întorcea acasă cu un bidon de trei litri cu vin, pe care îl golea singur într-un sfert de ceas și apoi cădea direct în cap. Din când în când, o putorică de vreo 18-19 ani venea pe la el și-i gătea cartofi prăjiți, cu parizer. Șpilul era că ea avea nevoie de buletin de oraș și-l ochise pentru o căsătorie de formă. Au avut cununia civilă chiar în ajunul Revoluției. Evident, nu i-a folosit la nimic, pentru că, oricum, după aceea, orașele decretate „închise” s-au …deschis.
Dan Nebunul era chiar …nebun. De vârstă incertă (oricum, peste 40 de ani), umbla mereu, fie vară, fie iarnă, și prin casă, și pe afară, în pijama de spital și târlici. Cam la o lună, se tundea perie și-și vopsea părul, niciodată în aceeași culoare. Din când în când, aducea în camera lui câte doi băieți, puțin peste vârsta primului buletin, agățați prin gară ori cine știe de pe unde, pe care îi punea să se sodomizeze. De fiecare dată, și Radulian a urmărit atent „fenomenul”, Dan Nebunul îi privea trăgând setos din țigară și cu ochii sticlind de plăcere, după care uita țigara în colțul gurii (până se îmbiba de bale) și începea să se masturbeze. La început, cu mișcări rare, iar mai apoi, din ce în ce mai repezi. Când își termina „treaba”, începea să urle și să-i toace în picioare pe cei doi nefericiți. Îi scotea în șuturi și pumni pe hol și, cu spume la gură, striga să-l audă toată lumea: ”Ai naibii spurcați, domnule, în casa mea și-au găsit să se …!” Dracii alergau pârâindu-le călcâiele, însă, nu prea speriați. Era clar că, dacă Nebunu le pune din nou în mână câteva bancnote (câștiga binișor cu cerșitul, avea vad în față la Mitropolie), vor veni și altădată.
Baba Cârca ieșea din casă, în fiecare dimineață, la șase fix. Mergea la blocurile din centru, unde stăteau ștabii, și păzea tomberoanele. Aici, gunoiul, pentru ea, cu siguranță, era unul special. Până la trei-patru după-amiaza, alegea, după criterii numai de ea știute, câteva boccele bune de „marfă”, după care, cu cârca plină, se întorcea la „bază”. Camera ei devenise neîncăpătoare, iar pe sub ușă ieșea un miros de-ți întorcea mațele pe dos. Tot aici era stabilit și cartierul general al șobolanilor…
La două uși mai încolo stătea Petrache Tanacu, care aterizase aici direct din penitenciar. Pentru o crimă, despre care n-a povestit niciodată, făcuse 12 ani de pârnaie. Numai el știa pe unde umbla ziua, dar seara îl puteai vedea întorcându-se cu o pâine sub braț și o sticlă de spirt medicinal în buzunarul hainei. Când îi ardea de vreo femeie (era încă verde, să fi avut, poate, ca la vreo cinzeci de ani), o invita la el pe baba Cârca, la un pahar de spirt. Nu puține erau nopțile când rămâneau împreună până în zori…
La camera 13 stăteau Vasileștii. Nu erau soț și soție, ci fiu și mamă. El, copil din flori, se apropia de anii pensiei. În jur vuia că ar „trăi” împreună. Alții susțineau că el ar fi poponar și ar umbla cu un doctor de la Psihiatrie. Acu, ce-i drept, Vasilescu mergea des pe la cabinetul unui medic de glumeți, dar cică pentru a-i dactilografia o lucrare științifică. (A dracului chestie, îi dicta la aceeași carte de vreo 5-6 ani!) Până seara târziu, pereții camerei lor lăsau să străbată în jur țăcănit de mașină de scris. Vasilescu lucra și acasă. Adesea se fălea către Radulian că lucrează pentru binecunoscuți poeți și scriitori ieșeni. Cei mai mulți aveau grijă să-i treacă numele sub caseta tehnică a cărților lor, indicându-l ca tehnoredactor, după ce îi plăteau cam între trei și cinci lei pagina bătută la mașină.
De fapt, un poet locuia chiar aici, pe etaj cu ei. Fanfan, „poetul pușcăriilor”, cum singur se intitulase, era un țigan care fusese ascuns mai mulți ani pentru un șir de găinării. Dacă găsea pe cineva dispus să-l asculte, se lăuda că, în pușcărie, pe lângă faptul că a învățat să scrie și să citească, a memorat integral „Luceafărul” lui Eminescu. Acum făcea foamea, poate mai rău ca la pârnaie, și umplea cu versuri naive caiete întregi în care cânta dragostea și libertatea. Pe cele mai reușite (după el) le trăgea la xerox și le plasa perechilor de îndrăgostiți prin crâșme ori prin parcuri. Așa se mai căpăta cu o bere, un pachet de țigări sau chiar cu un sfanț. Provocat de către vreunul, turuia zeci de strofe. Din creația altora ori a lui…
În această lume pestriță și plină de sărăcie, Radulian reuși să termine facultatea și, în același timp, să se țină și de slujbă. Ba chiar, pe linie profesională, fusese avansat ca șef de atelier. Tot aici primea vizitele Minodorei, cea care ceva mai târziu i-a devenit soție. Nici astăzi nu poate înțelege ce a găsit aceasta la el; măcar la săptămână fugea de lângă bărbată-su, cu care avea și un copil, și venea la el. Dormeau împreună o noapte în patul lui îngust, de fier, îi mai spăla o rufă și-i făcea o oală de mâncare, după care câteva zile nu se mai vedeau. În timpul acesta murea de dorul ei și crăpa de gelozie închipuindu-și-o în brațele altuia. Cum era de așteptat, mai târziu ea a dat divorț și s-au căsătorit, având și un copil împreună…
Astăzi Radulian este managerul unei importante regii autonome. Minodora este șefa personalului și, se înțelege, materialicește lucrurile stau destul de bine. Au și vilă cu piscină, și un luxos Mercedes negru. Însă, în sufletul lui se cască hăuri cât Niagara. Taică-su, Mitică Văcărașu, care l-a încurajat în tot ceea ce a făcut și l-a ajutat după puterile lui, murise după o boală extrem de chinuitoare. Prin halta din sat nu prea mai vezi picior de navetist, pentru că în oraș s-au închis mai toate fabricile. Apoi, chiar dacă trecuseră douăzeci de ani de la episodul „blocul groazei”, Radulian se visează în fiecare noapte locatar acolo. Se face că o conduce pe Minodora, în plin întuneric, cu o lanternă chioară, la mizerabilul closet comun de pe etaj, din care murdăria dă pe afară în valuri. Cel mic al lor plânge și el, pe acolo, de frica șobolanilor. Ba chiar, pe față și pe mânuțe, spurcatele rozătoare i-au făcut adânci răni sângerânde. În partea a doua a obsedantului coșmar, pentru că e pe părți, ca la filmele de lung metraj, Radulian omoară șobolani cu o scurtătură de lemn, întocmai cum făcea în realitate, cu ani în urmă. La câte zeci le-o fi strivit capetele, împroșcându-le creierii pe pereți, folosind un picior rupt din singurul său scaun, nu poate ști. Îi lovea cu sete, direct în țeastă, pentru că gri-îmblănații, veniți de la gunoiul babei Cârca, i se băgau în pat și nu-l lăsau să pună geană pe geană. Câteodată, dimineața, înjurând-o pe babă printre dinți, ducea la gunoi și câte 3-4 cadavre de asemenea animăluțe, împachetate în ziarul Scânteia…