un poem excelent.

ne trezim fără să înțelegem
în acest parc
menajerie feudiană
pe pieptul de tablă al omului nou
socialismul ruginește încet
decorații temporale
sărut urechea ta atinsă de frig
trăim ani buni pentru orice frustrare
tu muști din mine
ca dintr-un măr
îți place să privești îmbrățișarea
dintre picătura de sînge cu ger
te acuz
faci experimente
inima trebuie vopsită anticoroziv
ascunsă într-un seif departe
sau bancă din elveția unde mîinile tale înghețate
ascunse în mîinile mele
să descopere frauda secolului
iubirea trebuie înțeleasă
e un sentiment negativ
pe un fond pozitiv
de indiferență sau demență
progresiv ambiguă
pînă la paroxism
atunci
oscilația podurilor lumii
devin rezonanță în noi

așa văd eu poemul acesta, Virgil, se repeta "din mine", în fine , observi tu... ideea e ca a lui Voltaire, "spre deosebire de proză poezia spune mai multe lucruri în mai puține cuvinte", ceea ce tu faci cu succes.
deci, pentru că rezonez și noutatea imaginilor este ff frumoasă, las semnul meu de admirație. mai ales pentru final.