„Ultima oară când trag zăvorul la poartă. De câte ori nu mă gândeam la posibilitatea ca un accident… Acum sunt hotărât. Îmi lipseşte, ce gând copilăresc, un cor antic menit să dramatizeze situaţia. Sigur, toţi cei din sat şi-ar închipui-o drept motiv pe Alensia. Pe unii, chiar, i-ar gâdila vina ce-o poartă pentru răutăţile lor. Altora, le-ar scăpa, chiar şi-n astfel de situaţie, câte o glumă răutăcioasă.
Uite o broască, duh al întunericului ar spune… şi nici un câine nu cântă a morţiu. Nu e bine că am mâncat şi am băut; vinul mă binedispune, dar sunt hotărât s-o fac. N-aveam nevoie de atâta băutură pentru a avea curaj, ci de luciditate. Înainte gândeam : îi simt povara, dar nu sunt în stare s-o fac decât într-o situaţie disperată ; dacă aş fi bolnav fără speranţă, un proscris sau un ucigaş …
Alţii ar gândi că e o noapte potrivită pentru un asemenea gest. Minunată ar fi noaptea nunţii. Nu reţin numele miresii care se hotărâse să se arunce într-o fântână. Nuntaşii chefuiau crezând-o furată pentru cel mult o oră şi ea… voi găsi cu greu Bulboana. Ce tânăr a murit! N-a fost sănătos la cap, a avut-o în sânge! Şi maică-sa a murit nebună! Poate mai supravieţuiesc ceva timp, acolo jos, cu oasele frânte de stânci, dar nu mă va căuta nimeni. Nici nu au cum să mă găsească. Doream, încă de mic, să mor, dar atunci, numai pentru a atrage atenţia asupra mea. Dacă moartea nu ar fi eternă! Câţi nu au gândit asta! Aş fi meschin încercând să le demonstrez ceva. Le voi lăsa libertatea de a face legătura cu tot ceea ce se spune despre Druţu Alini. Mă vor considera un fanatic. Uite şi măceşul ; începe panta. Nu am fost la Alensia ; cu ironiile sale doar m-ar fi înfuriat. Ce se mai codea când încercam s-o sărut acolo, la poartă. Oare a spus vreodată acel te iubesc pe care unele femei îl spun cu atâta uşurinţă aşa cum o şopârlă îşi lasă coada când nu mai are scăpare? Uneori o necăjeam, alteori îi promiteam totul şi eram sincer în acele momente când aveam nevoie doar de un îndemn şi nu de mărturisirile ei naive. Cât de slab din fire eram uneori! Uită-te la ăştia din sat : pleacă îndată ce le-a dat puful. Când se întorc, sunt importanţi, greoi şi cu un sictir studiat. Îşi sparg banii prin cârciumi, vor ce-i mai bun şi agaţă femeile cele mai frumoase. Când se termină mălaiul, muncesc, mor pe brazdă la coasă şi îşi vând prostiile pe care aruncaseră banii înainte. Apoi , pleacă şi sunt uitaţi. Cei care nu riscă niciodată nimic trăiesc aici cu picătura, regretând chiolhanurile din trecut.
Oare numai bunica mă va plânge? Nu stăteam mai rău decât alţii. Banii nu mi-au lipsit niciodată, iar Alensia dădea semne că mă doreşte. Ca mai toate femeile, ceda puţin câte puţin ; urma s-o cer de nevastă şi...
O să mă plângă puţin sau deloc. Îl are de rezervă pe acela care se ţinea după coada ei şi n-are cum să piardă ocazia acum. Se vor bucura părinţii ei. Pe el îl vor chiar dacă nu vor putea recunoaşte deschis bucuria morţii mele. Mulţi vor constata că au fost prieteni cu mine, dar nimeni nu mi-a luat partea când m-am bătut cu Sacâz.
Ce ploaie m-a prins pe aici când eram cu bicicleta. Atunci am văzut fazanii. Nu mai este mult. Mulţi au străbătut drumul acesta având pesemne aceleaşi gânduri. Şi nici Trei Calici nu e departe. Dacă nu aş fi băut, aş fi trecut întâi pe la Zenaida. Parcă ar mai conta. Ar avea conştiinţa împovărată cu un secret , roşcata.
Altul ar merge mai întâi la Andronic şi ar face cinste la toată lumea. Să sparg într-o seară toţi banii de înmormântare. Mirăndeasa ar bea, după multă vreme şi altceva decât trascău puturos scurs din paharele altora. Toţi s-ar declara cei mai buni prieteni ai mei. M-ar pupa toţi băloşii urându-mi noroc şi viaţă lungă. În câteva ore pot topi, la rând, costumul negru, pantofii, banii de coşciug, iar la urmă cei pentru praznic şi popă ; oricum nu poate fi vorba. Vor pleca toţi acasă la primul cântat al cocoşilor, când Andronic se va apuca să-şi numere de trei ori banii. M-ar purta cu rândul până acasă, unde, după o despărţire duioasă mă vor lăsa să zac mort de beat în cerdac, apoi vor ieşi din curte cântând. Până azi credeam că sunt puţine dorinţe pe care nu mi le-am împlinit. Nu mai contează capriciile trecătoare care mi-ar da senzaţia că-mi rămân în urmă multe neîmpliniri.
Nu. Nu vreau să-mi închei şirul gândurilor cu lumea asta. Puteam deveni un supravieţuitor care, în numele luptei pentru existenţă, trăda încrederea celor mai slabi decât el, nu se putea da la o parte decât pentru a ocupa un loc mai bun în acest furnicar şi a se izola în secretomania faţă de prieteni şi iubită pentru a se crede dominator. Aşteptând acea moarte bună, n-aş putea conta decât pe sfârşeala învinsului. La câte nu mă pot gândi într-o oră ştiind că e ultima, constatând, ca un medic decesul, că n-aş fi în stare nici în cinzeci de ani să fac ceva deosebit . Atunci, luptând cu timpul, agăţându-mă de ultimele firmituri de viaţă mai mult decât un porumbel de ultimul lui zbor, nu voi găsi decât să mă plâng că viaţa a fost scurtă.
I-auzi buha ; dacă era cucuveaua, prevestea ceva. Şi lacul nu e încreţit de valuri ca ziua. Hm , parcă m-aşteaptă. Dacă cineva, în momentul acesta ar vrea să mă omoare, aş reacţiona în mod ciudat, m-aş zbate pentru viaţă. Mai bine aşa. Mor pentru că am dreptate, chiar dacă asta înseamnă recunoaşterea înfrângerii. Să găsesc locul marcat de cruci. Bulboana. Aşa îmi trebuie dacă nu am venit ziua în recunoaştere. Pot cădea de-aici, de pe faleză şi … va fi un simplu accident. Nu. Aş pierde ultimele gânduri programate. O să fac saltul bine calculat. Dacă va fi de mântuială, voi chinui multă vreme şi nici nu voi avea ocazii. Numai de nu m-ar zăpsi câinii Geambaşului. De când şi-a turnat temeliile casei în locul acesta, nimeni nu s-a mai aruncat de aici. Preferau să se spânzure precum Prisecaru. Uite crucile ; dacă le pipăi , le simt verdeaţa puhavă a timpului. Aici moartea e sigură dacă îţi legi o greutate de gât. Sunt hotărât
s-o termin repede. N-am avut nimic de lăsat cu limbă de moarte. La ultima întâlnire cu Alensia am lăsat loc de bună ziua prin acel enigmatic: îmi pare rău. Putea înţelege orice îi dicta cugetul. Când va afla de dispariţia mea sau, şi mai bine, de-mi vor descoperi leşul, astea i se vor părea profetice. Le va repeta tuturor dându-le un înţeles profund, chiar mistic. Vor străbate satul cu repeziciune, vor fi asimilate cuvântului sinucidere. Părerea de rău, retorică şi deschisă, îşi va pierde înţelesul propriu. Toţi se vor feri să-şi mai ceară scuze în vreun fel. Vor călca în picioare adevăratele sentimente, se vor crede mai puternici şi se vor autoacuza cu mândrie de cinism. Cineva, poate unul din cei care au conştiinţa încărcată, va avea ideea proclamării domniei fericirii. Toţi se vor îngrămădi să se declare fericiţi. Nu mai sunt rataţii de ieri ; din acel moment îşi vor construi cu ambiţie viitorul luminos. Se va declanşa o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Semnalmentele criminalilor care–şi pierd voinţa şi sufletul vor fi publicate pe toate gardurile dărăpănate în versuri care să ilustreze geniul popular. Se interzic : melancolia, romantismul, suferinţa din dragoste, nebunia şi însingurarea mai periculoasă decât toate metehnele. Pentru stingerea amarului, cel mai bun remediu este vinul în care să plutească buburuzele pişcăcioase ale veseliei. Unii îl vor susţine pe cel alb, alţii pe cel roşu ca sângele fierbinte. Este recomandată, cu o blândeţe duhovnicească tratatamentul prin mărturisirea completă şi, pentru satisfacţia auditoriului, prin exagerări menite să atragă mila şi grija binefăcătoare a unor gardieni care vor păzi trupul şi sufletul de singurătatea periculoasă şi vor abate gândurile, ptiu ! … negre prin diferite clovnerii, de la adevărurile care macină dorinţa de a trăi. Singurul scutit de aceste mărturisiri va fi Mutul lui Ghigea. Alensia va fi proclamată neoficial martiră, deşi la prima spovedanie publică va mărturisi că nu m-a iubit sincer. Numele meu şi al tuturor sinucigaşilor vor fi şterse din toate actele oficiale cu o furie inchizitorială.
Druţu-Alini va fi un proscris . Datorită furiei fanaticilor fericirii, va fi prins şi legat de monumentul eroilor care, până atunci, era util doar o dată pe an. Îl vor hrăni forţat, îl vor încuraja cu vorbe duioase şi dezmierdări ale frumoaselor satului care vor fi în stare să facă anumite sacrificii pentru a-l salva. După câte îl cunosc, el va persista în neguroasa lui tăcere care nu mai este la modă. În accese de mânie, când se va zbate pentru a nu fi hrănit forţat, va povesti în gura mare basmul în care va însera mesaje pentru cei care gândesc altfel decât majoritatea.
Nu va suporta multă vreme umilirile la care va fi supus şi va muri de inimă rea sau un eretic, adept al basmului său, unul care cochetează cu sinuciderea, dar se teme ca, printr-un asemenea act extrem să nu-şi stigmatizeze familia, îl va elibera şi-i va pune în mâinile amorţite, cu o evlavie oarecum ridicolă, uneltele libertăţii adevărate.
Off, aiurez; moartea mea va fi cu siguranţă nebăgată în seamă. Ciudat ce gânduri fără valoare pot avea înainte de saltul final. Credeam că mă voi minuna de toate lucrurile importante de pe lumea asta mică, inventându-le înţelesuri doar pentru fiinţa mea şi ,doar aşa să cunosc senzaţia de cuprindere a Universului cu toate necunoscutele lui. Bine că mi-am cărat greutatea asta cu mine. Nu pot rata. Numai să aştept clipa hotărâtoare. Până acum am reuşit să evit orice gând despre e viaţa de după moarte. Să-mi iau elanul cât mai repede sperând ca în timpul căderii să revăd cerul copilăriei, lacul regăsit în tumultul amintirilor feerice şi chipul necruţător de frumos al Alensiei. Ar fi mai bine să-mi cer iertare ; voi muri fără lumânare. Ce bine ar suna sinuciderea prin insomnie! Câte frânturi de gânduri cântate dulce se pot învălmăşi în capul meu, câte ispite ale somnului, câţi miriapozi ai închipuirii pot circula pe retina ochilor întredeschişi, învingând acea surpare a voinţei de a muri, luptând cu somnul.
Renunţările de-o clipă pot zădărnici eforturile prelungite, dar deschid drumuri noi care mă vor sprijini mai mult decât nesomnul. S-aud scârţâitul zăpezii adormindu-mă. Florile somnului să fie deschise în aromeala cu alt parfum decât cel al morţii.
Visurile amăgitoare claustrează libertatea de a gândi, aşa cum un defileu strangulează fluviul năvalnic ce şerpuieşte spre valea odihnei veşnice, fără cascadele tresăririlor din prăpastia onirică, deschisă pentru fracţiuni de secundă. Să descopăr, utilizând iluziile proprii celor care suferă de insomnie, cărări virtuale prin păienjenişul pirotelii. Să-mi deschid aripile în timpul căderii în gol, înşelat de îmbătătoarea miroznă a macilor, să mă agăţ de marginile crevaselor ce opun raţiunii de a trăi promisiunea unei morţi având farmecul roşcat al unei femei cu trupul de silfidă. Asemenea final îţi poate oferi Irizia, preoteasa Şarpelui de Aramă, simulând, în dansuri tribale funebre, promisiunea unei lumi fără somn. Somnul va fi doar amintirea unui plâns hipnotic mai puţin odihnitor decât marea tăcerii. Şi nu voi mai avea cale de întoarcere spre iluzia luminescenţei acestei lumi, unde am doar dreptul să lupt pentru o gură din paradis.
Da … bun! Trei paşi de elan... nu-mi trebuie mai mult. Apoi, o cădere lungă”….