I
s-au stins şi luminile. au rămas găurile din ciorapi şi
foliculii cearcănelor. oraşul îşi spală în râu rufele.
printre blocuri trece iarna. sânii ei ca două grenade
tremură ca la un cutremur de 8.8.
bunicul e mort, tata e mort, numai eu port ziua în cârcă.
omul e un coborîş abrupt spre neant. vine cu mâinile
goale şi pleacă la fel. îl însoţeşte adesea umbra unei
umbre, aşa cum tunetul şi fulgerul călătoresc împreună.
poetul, în schimb, aleargă după speranţe. speranţe de
culoarea caiselor coapte. ochiul lui atotmăsurător
transformă lumea în pietre. în hortensii albastre. în
stanţe. înaintea lui viaţa se întinde ca un parasol,
ferindu-l de bârfe.

II
şi eu sânt un fel de poet.
mă consider un dinte alb în gura cuvântului. o uşă
magică pe care-o deschizi cu cea mai simplă cheie.
noaptea îmi injectez pergamente cu o siringă de plastic.
de fiecare dată când o prietenie se îneacă scriu, devenind
tot mai mic. ca o mină care se toceşte târându-se pe hârtie.
în călimară îmi ţin aliajele, anii. aşa îşi ţin pictorii secretele
în Calabria. un prieten mi-a spus că tristeţea e galbenă precum
câmpiile pictate de Vincent Van Gogh. că nu-i nicio limită pentru
durere. o poţi aşeza în vase de Cana, aştepţi ca El s-o transforme
în vin şi e prima minune care nu te îmbată.

III
creierul meu e un lac plin cu biciclete de apă. cu neuronii pot
face o barcă. plictiseala nu stă lipită de mine. din contră, îşi
hotărăşte singură soarta. aleargă de-a lungul axei pământului,
dând nume orfanilor. Briquebec, Fauconberg, Torphichen.
după cină aprind aceleaşi lămpi în ferestrele casei. pun ceasul să
sune la ora când trebuie să iau pastila LiDa DaiDaihua. port in mine
aceeaşi minge de ping-pong care cu fiecare trecere peste net se
înmoaie şi parcă regret.