Ca o floare fără apă la rădăcină trăia Vergina în casa Hăldăneștilor. Fata unei vădane amărâte cu patru copii pe care i-a crescut cu greu, frumoasă și curată, Vergina, până a se mărita, nu era întrecută de alta în sat, nici la muncă și nici la joc. Fie că era la prășit cu ziua pe la unii mai înstăriți, fie că era la nunți sau hore în sărbătoare, întotdeauna cei mai mulți ochi către ea se aținteau. Cu admirație sau cu invidie. Nu o dată, liberații de armată s-au încăierat de la ea, pentru că mereu se găsea câte unul care se credea îndreptățit s-o joace mai mult. Babele, nelipsite de la hore, înșirate seara pe lângă garduri cârcoteau că ar fi cam ușuratică și că demult ar fi ieșit din vorba mâne-sa de a și păzi cum trebuie cinstea. Mitriță a lui Haldan, deși flăcău și chiar deloc urât, îngrijit și călcat cu dichis – doar avea două surori mai mari decât el - stătea mai mult pe margine rezemând îndelung pereții. Fetele îi spuneau “Molăul”, ceea ce îl făcea să devină mai timid și mai retras. Niciodată n-a îndrăznit s-o ceară la joc pe Vergina, deși dorea asta dinainte de a pleca recrut , adică de mai bine doi ani. Nici să-i trimeată vreo scrisoare dintre zidurile cazărmii n-a îndrăznit, amăgindu-se că odată bărbat cu armata făcută va avea destul aplomb să tranșeze treaba direct, la timpul potrivit. Da de unde? Și dacă el acum nu avea nici curaj s-o ceară la joc, ideea de a se bate pentru ea devenea tot mai imposibil de transpus în viață. Când o învârteau cu foc ceilalți pe îndrăcitele cântări ale lui Punei sau Ilioară din Ruginoasa, sau când, din contră, pe ritmuri mai lente o strângeau la piept unduindu-se molcom, lui Mitriță îi făcea inima ca motorul morii lui Gică Teșu din Vascani. Vergina nu-l băga deloc în seamă. Pentru ea era doar ”Molăul lui Haldan” și nimic mai mult... Până pe la vreo douăzeci de ani, nici un flăcău nu-i spusese Verginei ori mă-sii c-ar vrea s-o ia de nevastă, deși în casa lor se vorbea în fiecare zi despre asta, mai ales că soră sa mai mare, Maricica, se măritase demult și la o vârstă mai mică decât a ei. Se pregătise și cu oleacă de zestre, să aibă ce pune în căruță când o fi să vină s-o ia ”al ei” de-acasă : două perne, o plapumă din lână, câteva țoale țesute de ea din cordele și un covor înflorat cumpărat de la Târg, la bâlciul de Sf.Ilie. Ba chiar îi era hărăzită și o bucată din via de pe coastă, moștenită de la ”săracu tat-tu, Dumnezeu să-l ierte !”, cum zicea adesea maică-sa, care făcea struguri negri și parfumați, singurul ei dulce din copilărie, unde mergea desculță să-i savureze de la Sărbătoarea Tăierii Capului Sf. Ion, care era și hramul bisericii din sat, până către începutul lui octombrie.
Când se aștepta mai puțin, primi vorbă prin Baba Profira, vădană ca și maică-sa, că Maria și Ghiță Haldan, părinții lui Mitriță, ar vrea să treacă sâmbătă seara pe la ei cu gând de împăcăciune, Vergina părându-li-se tocmai potrivită pentru Mitriță al lor. Ai Verginei s-au bucurat cu toții la auzul unei așa vești, dar pe ea parcă ar fi lovit-o cremenea … Molăul n-avea nimic pe gustul ei.
Însă, în toată povestea, cântărea foarte greu faptul că pretendentul era dintr-o familie care rămăsese cu destul pământ după colectivizarea ce abia se încheiase, că aveau gospodărie bună cu multe animale și, mai ales, că urma să-i moștenească pe ai lui, ca mezin al familiei, cele două fete, mai mari, fiind aranjate de acum la casele lor. Vergina a plâns, a spus că fuge în lume, că se otrăvește cu zeamă de dedeteu, că se spânzură de agudul de la vale de casă și câte și mai câte, dar, până la urmă s-a lăsat dusă cu nuntă, speriată și la gândul că nu se știe dacă o va mai cere careva vreodată…
În zece ani, cât a trăit Vergina cu Mitriță, i-a făcut doi băieți, Costică și Gabriel, botezați așa pentru că au venit pe lume de Sf. Împărați Constantin și Elena, cel mai mare, și de Sf. Arhangheli Mihai și Gavril, cel de-al doilea. Mitriță, ca gospodar, era printre cei mai vrednici bărbați din sat: iarna, de dimineața până seara căra lemne de la pădure pentru propria-i casă dar și la alții, cu chirie, iar apoi de la Paști până la Sfântu Dumitru umbla, cât era ziua de lungă, numai pe câmp. La sfârșit de săptămână curăța grajdul vitelor, căra bălegarul pe un tăpșan din spatele casei și, după o baie în covata mare, cădea mort până duminică dimineață când mergea la biserică. Vergina, și ea, era văzută printre cele mai gospodine femei din sat: îngrijea de copii, spăla rufe și gătea, inclusiv pentru „cei bătrâni”, ai lui Mitriță. A început s-o rărească de tot cu mersul pe la ai săi; frații i se însuraseră, iar maică-sa stătea mai mult pe la Costache, primul dintre ei, tractorist la SMT-ul din sat, care avea doi copii mici, unul după altul. Simțindu-se neglijată de mai toți, începând de dimineață, când rămânea singură, Vergina se apuca de plâns și o ținea așa până apăreau băieții de la școală. Într-o zi, pe când era singură acasă, o găsi sughițând cu lacrimi pe obraji frecând la rufe vecinul Mihai Tanău. “Tu, Vergină, ce-ai pățit?” Neaflând răspunsul, tot el zise tare : “ Ai tu ceva pe suflet!…” Altădată, la fel, îi spuse ceva mai direct : „Vergină, ascultă-mă pe mine, îmi spune mie inima că până la urmă ai să fii a mea!…” ”Taci din gură, Mihai, dac-aude Lica ta, nu știu ce iese! ” ”Dă-o încolo de stărpătură, eu pentru tine … o alung înapoi la mă-sa!”
Cu asta, Tanău dădea de înțeles că era nefericit cu nevastă-sa care nu putea să-i aducă urmași, deși erau împreună de vreo șapte-opt ani. Nu se știe dacă zise într-un ceas bun sau rău, dar, în iarna ce-a urmat, socrii Verginei au fost găsiți înghețați pe câmp nemaiajungând acasă de la o nuntă din satul vecin, Vascani. La scurt timp, de supărare, Mitriță, care ținea la părinți mai mult decât la lumina ochilor, s-a îmbolnăvit rău de inimă și a murit și el, deși n-avea treizecișicinci de ani împliniți. După toate acestea, vizitele lui Tanău s-au întețit. Nu mai înainte de a-și expedia nevasta la ai ei, și-o aduse pe Vergina la el. Pentru amundoi începu o nouă viață, abia acum fiecare dintre ei părând a cunoaște adevărata fericire. Peste un an a venit și primul lor copil, un băiat, Ionuț. Bolnăvicios, nu se știe ce blestem făcea ca la trei ani să nu se poată ridica în picioare.

***

Au trecut de atunci aproape patruzeci de ani. L-am văzut ieri pe Tanău beat mort pe drum. Consătenii îmi spun că de supărare. Ionuț al lui a încărunțit și tot nu poate merge. Este paralizat și abia se ridică din pat. Exact cum nu puteam să-mi închipui, frumoasa Vergina, pe care n-am mai văzut-o de la balul de hram când s-au bătut de la ea al lui Ceacâru cu Șpițoc, este acum o babă ca toate babele…