Albastru vișiniu risipit aiurea în zare, o cerneală amestecată fugitiv de un elev. Pe ici pe colo câte un punct mai albicios pare să străpungă orizontul lăsând parcă pansamente pufoase care aduc aminte trecătorului că nu e singurul care simte nevoia să-și camufleze rănile. Cu plasturi desenați, cu tot felul de animăluțe. E o zi ploioasă. Mult soare. Mult prea multă agitație în trolee. Trecătorul merge liniștit în localul preferat să consume băutura favorită. Mâine ar trebui să fie ziua lui, dar în afară de doi prieteni nu mai știa nimeni asta. Nici nu dorise să se afle. Respira haotic, se apăra de ploaie făcând pași mari și repezi pe lângă clădirile mohorâte. Quo quadisul era aproape, însă tot nu reuși să se mențină uscat. Intră în bar. Își aminti că uitase pălăria acasă... Părul îi cădea în șuvițe ude pe frunte.
Prima masă din colțul stâng era întotdeauna ocupată de el. Azi niște colegi ocupau masa aia. Îi recunoscu după stilul lor mult prea exuberant de a-și exprima emoțiile și neplăcerile. Oboseala îl făcea să meargă automat la orice altă masă din încăpere, cât mai departe de străini. Se așeză lângă geam. Până veniră Radu și Cornel, bău deja jumătate de pahar. Ar fi vrut să bea ceva cu adevărat tare, dar alcoolul nu părea o variantă bună pe vremea aceea, așa cムservea bragăƒ. Băieții comandară și ei coktail-uri cu umbreluțe și începură vorbăria. Afară se făcea frig și de pe geam se vedea cum pe strada smolită se formează trainic băltoace. Geamul era prietenos. Colorate lumini puneau în evidență un unghi sau altul. Băieții delirau și ei veseli. Chiar îi cumpăraseră și o cămașă nouă. Arăta cum arată cerul după ploaie. Era frumoasă deci. O probaseră ei înainte.
Trecătorul era totuși posomorât. Însă într-un sens în care îi făcea pe ceilalți doi mai boemi. Aproape se băteau pentru roluri prefabricate gen BFF. În privirea lui se întindeau alte cărări, care aminteau de bezna cutiilor. Loc în care ascunsese durerile. Le acoperea de fața lumii. A plâns isteric. A râs isteric.
Radu era enervat puțin de Cornel, prea se dădea mare cu traumele lui. Prea le flutura pe garduri ca să capete recunoaștere. Trecătorului nu-i păsa. S-o mai aștepte? Unde...În Gara de Nord era prea frig și el mai avea nevoie de un pahar. Băieții deveniră simpatici, acum erau doar jucăuși. „Zici că suntem cocote cu paiele astea. Ia zi, cum arăt stând cu el așa? Îți vine să mă iubești?” Îi erau dragi. Beții de ei!
Ziua era pe gata, la fel și ploaia, la fel și el. Înghiți ultimul strop de suc și se ridică de la masă îngândurat. Se uită la cei doi și-i urni spre ușă. Ploaia începu iar, calmă, tăcută. Orașul era gol, străzile verzui albăstrui. Vișinii și gri. Din radio se auzi o voce cunoscută și dintr-o dată cei trei începură să cânte fals și vesel .
„Eehhh bătrâne, la mulți ani pe mâine! 25 și tot înainte!”
Mâine? Era abia mâine? La final, când privi din exterior ziua aceea își dădu seama că fusese perfectă așa cum era...amară și înecăcioasă la început, apatică la mijloc și plină de euforie la final. Nu...ziua lui era ca a unui spectator amuzat de imaginația actorilor. Mai mult sau mai puțin profesioniști.