Ca în vremuri îndepărtate, alerga să prindă un personal de a cărui sosire nu era sigur.
Semnalul acustic îl îmboldi să grăbească. Ocoli în viteză ultimii copaci din pădurea întunecată şi coborî pe cărarea inundată de troscot, până ce văzu coada trenului în mers. Nu oprise; era un accelerat. Chingile raniţei grele îi muşcau din umeri; era lac de sudoare şi simţea un gust amar. Totul i se părea schimbat şi nimic în bine. Căuta la clădirea părăginită linii, culori şi bucăţi din tencuiala faţadei aşa cum, la orice bătrână, încerca să desluşească chipul ascuns al femeii înflorite odinioară. Venea de la o casă dărăpănată. Zăvorul porţii de fier înţepenise în rugină. Din curtea năpădită de brusturi şi cucută, rămânea doar cărarea bătucită o viaţă de om. Ea îi conduse paşii spre teiul înflorit, dar lipsit de mireasmă. Îşi amintea doar acel sfârşit de an cu umbra unei morţi.

Părea că trenurile nu mai opreau aici.

În haltă, vegetaţia păstra amprenta şefului de haltă care nu pierdea, în orele libere, prilejul de a cultiva flori şi îngriji pomii ornamentali. Grădina apărea călătorilor ca un un colţ din paradis. Şinele de cale ferată erau perfect aliniate cu orientarea clădirii, patina toamnei era jertfită în focuri de frunze, iar din cărările săpate în zăpezile bogate mai rămâneau culoarele făcute de cizmele hoţilor de fier vechi, când poposeau aici. Altădată vesel, varul galben era scrijelat de trecătorii tot mai rari. Fiecare îşi lăsa, ca în faţada unei stânci cu formă ciudată, numele, anul înregistrării, poate o înjurătură sau o invitaţie obscenă. În interior găsi doar postamentele sobelor şi urmele unor focuri de tabără. Prin ferăstruica din camera impiegatului, ieşeau crengi de soc ce transformând sanctuarul copilăriei într-o junglă. Afară, urmă culoarul nesigur prin câmpul bojilor zornăitori şi se aşeză pe o bancă de piatră. Se însera. Avea alternativa unui drum lung până la următoarea haltă, fără a şti cum o va găsi.
Prefera să rămână aici, dar se temea că puţinele trenuri, ce întrerupeau orele de linişte, nu pot opri.
Noaptea i se prefiră în suflet leneş, amăgindu-l cu o boare caldă, topind lumina onctuoasă şi ascunzându-i agitaţia serii. Şinele de cale ferată anunţau apropierea unui tren. Orbit de luminile puternice, ridică raniţa şi grăbi spre locul de oprire a ultimului vagon. Viteza trenului devenea dezamăgitoare. Nu, nu opri. Şuieratul ce saluta halta pustie îi confirmă temerile. Acum ţinea el locul impiegatului fără să ţină în mână o lanternă sau un fanion. Prin geamurile luminate îi defilau chipuri nepăsătoare. Unul dintre acestea îi păru cunoscut; îi amintea de bunica. Făcu abstracţie de brazdele anilor şi necazurilor anunţând moartea. Atunci, doar retrăia întâmplările tinereţii şi nu-şi mai recunoştea copiii adunaţi pentru ultima dată acasă. În acei ultimi ani, vizita zilnic un mormânt fără cruce. La întoarcere, nimerea casa după un itinerar imaginar. Când greşea poteca spre casă, rătăcea prin pădure, după iubirile pierdute sau inventate. Glasurile celor care o înconjurau rămâneau fără reper vizual, păreau rupte dintr-un vis fără imagini. Îi recapitulă poveştile, inserându-le câteva din propriile amintiri.
Ucenic. Îşi repetă acest cuvânt încercând să imite glasurile celor care construiseră halta. Aducea material pentru meşterii sobari, amesteca două măsuri de lut şi una de nisip sau le cumpăra ţigări şi băutură. Când mânca împreună cu ei, îşi ascundea lacrimile şi grimasele provocate de ceapa sau ardeii iuţi.
Atunci halta cu acoperişul în construcţie îi părea o mireasă fără voal. Când era înţesată de navetişti, venea aici doar pentru a se amesteca în mulţime, pentru a trage cu urechea la bancuri şi discuţii politice abia şoptite. Aşteptarea era scurtată de plăcerea cufundării într-o lume secretă, clocotind ascuns. Pe vremea războiului, când puţinii călători aşteptau în curbă şi profitau de reducerea vitezei locomotivelor pufăind strunit, Piţula cânta la vioară sperând să câştige câteva ţigări. Pentru el au tras alarma soldaţii unui tren militar, iar când le-a întins căciula zâmbind ştirb, l-au luat prizonier pentru a-i distra până la poarta lagărului.

Acum, era aproape sigur că trenurile nu mai opresc aici.

Urmări cum plopul îşi scurtează umbra după drumul lunii şi schimbarea nefirească a culorilor semafoarelor. Numără maşinile fără zgomot de pe şoseaua depărtată; simţi cum străpung bariera întunericului, pentru a fi învăluite cu aceeaşi viteză şi a se pierde în ceţuri nevăzute. Se amăgi cu ideea întârzierii fără precedent a trenului, grăbindu-i sosirea ipotetică prin număratul dalelor peronului şi prin aromeli furate timpului leneş. Invoca motive pentru a întârzâia momentul ruperii cercului gândurilor repetitive.
Tresări. Speranţa unei lumini străluci pe linia ferată. În depărtare zări farurile unei locomotive. Ridică iarăşi raniţa grea pe umeri şi grăbi spre locul staţionarii ultimulului vagon. Ruina ascunsă în bălării căpătă o poleială trecătoare. Inscripţiile ruşinoase păreau rune ce ascundeau mesaje sfinte. Cioburile geamurilor salutau vesele fiecare vagon plin. Lipsea doar impiegatul cu lanterna multicoloră ieşind grăbit cu şapca lipsă şi privind nostalgic după trenurile grăbite să ajungă la timp în marile oraşe.

Nu, nu era o surpriză. Trenurile nu mai opreau aici.