fetița care va împlini trei ani
m-a rugat într-o noapte
una dintre acelea în care
strivesc amintiri cu cei patru buni prieteni
să mă gândesc serios
la rochițele pe care mami i le va cumpăra în neștire
și la florile din jurul leagănului
în care visele închid ochii și se dau huța
Devenise obișnuită ieșirea pe fereastră în aerul parfumat de regina nopții. Se asigura că este singurul care nu doarme și se strecura ca o umbră în lumina lunii, călcând menta din fața casei. Își lua ustensilele și evita poarta zgomotoasă lăsându-se să alunece, pe o creangă lăsată de vișin, în șanțul cu urmele ultimei ploi. Simptome doar de el știute îl mânau să străbată kilometri de luncă, să-și aștepte pe malul apei criza. După linia ferată, trebuia să străbată barajul de ceață. Prea puține indicii ale drumului ocolitor de stâni i se înfățișau în iarba udă.
Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.
În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braț îndoit deasupra frunții și ochii închiși, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.
Apă minerală şi puţin vin. Poate mai mult vin. Un sfârşit de zi relaxant. Alexandra citeşte o carte în pat. Am nasul înfundat. 30 de ani. Uneori, nu astăzi, vinul nu are gust. Mâncarea mi se lipeşte de măsele şi nu simt ce mănânc. Nu astăzi. Tocmai ce am devorat o friptură de vită în sânge cu un sos de piper delicios. Ce bucuros sunt după ce mănânc. Bunica mea spune că dragostea trece prin stomac. Aşa e.
nici chiar moartea nu poate sta în fața iubirii sau a urii.
"Va plăti! Dacă pot să-i sug sângele, o voi face. Dacă pot să smulg fiecare fibră din carnea ei, o s-o fac și pe asta. Ea trebuie să plătească pierderea, trebuie să sufere pentru ce mi-a făcut. Ea trebuie să moară. Nu! Asta ar fi prea puțin. De ce să scape atât de repede? Eu sunt cel care va suferi veșnic, eu sunt damnatul! Ea de ce să scape? Nu. Cât timp încă mai respir, dacă ceea ce fac eu se poate chema respirat, ea va suferi în fiecare clipă așa cum sufăr și eu. Iar dacă va fi posibil, chiar mai mult."
Comentarii aleatorii