Dimineața foarte devreme. Ger. Două lucruri pe care le ura cu toată ființa. Dintotdeauna.
Gara. Aproape pustie. Cîțiva oameni țopăiau încercînd să-și alunge frigul, în sala mare. O singură casă de bilete luminată. Nimeni dincolo de geamlîc.
Ce bine că își cumpărase loc de la agenție. Închise ochii. Simți o usturime caldă pe marginea pleoapelor în clipa cînd se atinseseră. Își strînse umerii în blana de oaie cu vag miros de tăbăcărie. Picioarele începuseră să îi înghețe. Lovi cizmele una de cealaltă fără prea mare folos. Deodată clipocitul metalic dezacordat al „Valurilor Dunării” în difuzoare îl trezi din moțăială. Trăgeau garnitura.
Ușa se deschise brusc și o pală de frig trecu prin sală.
Îți va fi greu cu mine, îi spuneam. Există într-o seamă de persoane o predispoziție sălbatică de-a se comporta invers, de-a iubi ura, de exemplu. Nu m-a crezut. Doar atunci când a văzut că nu-i de ajuns scrisul, că nici sculptura sau muzica nu mă ajută destul, a cuprins-o o ușoară bănuială. A durat mult până a înțeles de ce beau și ce fel de salvare e alcoolul. Până când și-a dat seama că nu eu sunt fenomenul ei.
Ne-am despărțit civilizat, discutând lucruri nesemnificative la o cafea, ultima pe care am băut-o împreună la măsuța cumpărată prin mica publicitate. O dimineață în care nu mai conta pentru nici unul vocabularul elegant sau temele mari - o dimineață comună multor cupluri care se trezesc într-o blândă atmosferă de sâmbătă și nu au nimic programat pentru ziua aceea.
Duminică seara, în curtea Annei Surduc se petrecea mai ceva ca la nuntă. Bătrânul lăutar Ionci trăgea cu arcușul pe strunele viorii ba câte o polcă, ba câte un ceardaș iar studenții dansau cu fetele din vecini care fuseseră invitate la petrecere.
Bătrânul Magas golea pahar după pahar ciocnind ba cu profesorul Lupu, ba cu profesorul Stănescu.
– Bine l-ați mai jucat pe Klontz, crucea cui l-a închinat de nemernic! sincer se bucura Magas. Dar nu înțeleg de unde ați aflat de planul pe care la țesut ca un păianjen otrăvitor?
A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară și apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte și de lume încât am început să înțeleg că timpul și spațiul nu sunt atât de intim legate pe cât cred cei din afară; aici pereții si oamenii nu mai îmbătrânesc fiindcă sunt deja bătrâni, iar calendarul nu își mai schimbă filele – încă mai urmăresc succesiunea zilelor din ’42 și fiecare eveniment îmi pare că s-a mai întâmplat deja sau se va mai întâmpla. Din străzile furioase, ce se ciocnesc în fața spitalului și își revarsă puhoaiele pe trotuare în orele de vârf, mai urcă până la mine urletul vieții precum urletul balaurului până în donjonul în care stă închisă prințesa. E toamnă – ar trebui să fie toamnă!
Din adâncurile neînțelese ale sinelui, din timp și din hăuri necuprinse de trăiri, cutremurate de întrebări și fierbinți cuvinte, ascuțite ca un stilet, îmi deschid tolba cu săgeți otrăvite spre a le arunca din arcul meu de novice vânător.
Comentarii aleatorii