Din adâncurile neînțelese ale sinelui, din timpuri și hăuri încă necuprinse de trăiri dar cutremurate de întrebări și despicate de cuvinte fierbinți și ascuțite precum un stilet, îmi deschid tolba cu săgeți otrăvite spre a le arunca din arcul meu de novice vânător.
Subiectul pe care mintea dorește să îl desfășoare ca pe un covor roșu înaintea cititorului, în ideea că acesta se va simți primit asemenea unui rege în sala de oaspeți urmărind aceste rânduri, deși nu va fi având timp să înțeleagă când a fost prins de friul gândurilor, constă în intenția de a găsi calea prin care să pot semăna în sufletul și în mintea anonimului cititor mesajul unui dumnezeu sinucigaș. Dacă acesta va fi insistent și se va nevoi a citi aceste rânduri mult muncite, atunci mă voi fi simțind precum semănătorul răbdător care aruncă semințele în brazda mănoasă, având credința fermă că acestea vor rodi deplin la vreme potrivită... Ori, aș mai putea spune că, mă voi simți precum o sirenă căreia cititorul îi va fi descoperit mirifica voce, asemenea marinarilor ce ascultau oarecând pe depărtate mări cântecul epopeicelor sirene ce, cu inimitabilul lor talent, învăluiau inimile plutitorilor ascultători și le înălțau până la delirul împietririi lor în singurătatea visului muzical.
Așadar: în moartea lui Hristos-dumnezeu, ca în adâncul infinitului, de ani mulți și din timpuri dăruite cu nesfârșiri imaginare, mi-am încercat a afla sensul, rostul și scopul acestei nesăbuite - zic eu - lumi care se sprijină alegoric și mistic pe un fapt petrecut în umbra întinsă de trecerea a două milenii și justificat perpetuu prin aceeași credință, aceea că: Dumnezeu a murit răstignit.
Simbolistica și taina acestor timpuri și fapte este ceea ce încerc a interpreta aici. Ce este clar este faptul că Hristos, ca Dumnezeu adevărat, s-a ”urcat” pe cruce de bunăvoie. Cu toate că știa că va muri, nu a evitat ca dumnezeu acest eveniment și l-a acceptat sine die. Dumnezeu știa că moare și acceptă moartea. Aș spune că și-a dorit moartea. Este clar aici gândul unui sinucigaș, iar a te sinucide este un păcat, deoarece se spune că viața este un dar de la Dumnezeu și numai El are dreptul de a-l lua înapoi. Dar Dumnezeu nu poate păcătui. Atunci poate și-a făcut singur un dar, iar acel dar nu este nicidecum viața. Dar ceea ce îți faci pentru tine nu este un dar, ci propria ta creație. Cumva Dumnezeu murind se dăruie pe sine sieși. Se recrează. Ca atare întreaga sa creație trebuie să moară și numai prin moarte întrega creație este a lui Dumnezeu. Așadar, moartea este numai o etapă continuă a creației. Odată moartă în Dumnezeu, creația lasă lui Dumnezeu loc spre a putea să își facă alt cadou: o altă moarte. Oare câte creații moarte sunt în infinitatea lui Dumnezeu? Dar, mai trebuie să înțelegem și că atunci când dărui ceva renunți la toate drepturile tale asupra acelui lucru. Noul proprietar devine stăpânul absolut al darului primit. Cel care l-a dăruit nu mai poate decât să se bucure de fericirea, mulțumirea noului proprietar și să spere că îi va fi plăcut și de folos. Sau poate că Dumnezeu nu ne dă viața în dar? Atunci viața este un contract al cărui clauze nu le cunoaștem. Privind astfel Răstignirea lui Dumnezeu, motivul acesteia nu mai trebuie căutat în lucrarea divină pe care o are Dumnezeu cu propria creație, ci în intimitățile imense ale lucrărilor marelui Creator.
Căutând când precis, când întâmplător motivul și modul în care și pentru care Dumnezeu a fost sau S-a răstignit, am încercat să mă conving că, în ceea ce înțeleg din toate, undeva este ascunsă o interpretare greșită. Zadarnic însă! Ceeea ce mi-am dezvăluit prin meandrele propriilor căutării este că moartea lui Dumnezeu pe cruce este o sinucidere și nicidecum una întâmplătoare.
În acest sens, Dumnezeu în ființă și din ființă, s-a răstignit pentru că a iubit nesfârșit propria Sa creație. Dumnezeu fiind, dăruindu-se pe sine morții, ca un Dumnezeu care este și ceea ce vrea și face ceea ce poate, de fapt, s-a sinucis. Dumnezeu s-a sinucis și se sinucide continuu în și prin preștiința sa divină.
Ar trebuit ca această faptă să se justifice din sine. Altfel, Dumnezeu ar fi banal.
Banal nu numai în sensul de obișnuit, ci și în sensul de a fi iubitor de libertate și de sine pe cât înțelege aceste valori oricine. Răstignirea dovedește tocmai acest aspect: Dumnezeu este banal.
De ar fi altfel, ar face mereu ceea ce a făcut și cum a făcut în primele zile ale creației, adică ”toate bune”, dar atunci nu ar fi sincer nici măcar cu Sine, deoarece el fiind definit de toate atributele pozitive, tot ce ar face s-ar adăuga continuu binelui inițial al sinelui său transcendent și omniprezent, iar un astfel de adaos este o formă extremă de egoism. Egoismul este sinele ce nu se mulțumește cu ceea ce are și dorește mereu să se multiplice, să se înmulțească, să sporescă în propriul sine, însă o astfel de dezvoltare este o iluzie. Este amăgirea că poți fi altfel decât ești. Cel ce dorește să se perfecționeze caută a se autodepăși fiindcă nu este perfect. În cazul ideii de dumnezeu Sinele Său nu se poate autodepăși. Trebuie ca fiecare să înțelegem cât și cum ne este dat să ducem și prin ce feluri și chipuri a duce însemnă a fi de folos. A fi cu rost pentru sine sau pentru ceilalți. Căutând perfecționarea sinelui și libertatea personală, trebuie să renunți la sinele tău. Tocmai acest lucru nu l-ar face Dumnezeu, deoarece nu ar mai fi dumnezeu. În acest sens Dumnezeu este mai mult decât banal. Dumnezeu, indiferent de modul în care este privit sau înțeles, nu va accepta niciodată să se schimbe, să își piardă identitatea. Și chiar de-ar fi să moară răstignit va învia.
Nu trebuie ca firul gândurilor mele să fie citite căutând erori raționale sau motivații religioase. Dumnezeu nu este cineva, ceva, o persoană, o ideea, o reprezentare mentală... dar este cumva și câteceva din toate. A ști să gândești despre Dumnezeu e muncă silnică. Nu oricine se poate bucura de viață ca acest ”sânge” unic și irepetabil, adică precum Dumnezeu. Cel căruia îi curge prin carne acest ființial mod de viață știe a se bucura de foc, de bătăile inimii și de puterea aurului. Niciodată nu vei găsi un dumnezeu frizer, vânzător, vameș, pescar, cârciumar, zidar, apicultor, sculptor sau pictor. În schimb, vei descoperi pe Dumnezeu ca fiind mare păstor, muzician, dansator, fierar, hoț, rob, cărămizar și mai ales neiubitor de pământuri, însă mereu bogat în aur. El este slujitorul aurului.
Aurul, pentru Dumnezeu, este pasul ce-l ridică suav balerina atingând înaltul cerului în acorduri de violină sau talpa țiganului izbită de podeaua iadului ca în praful drumului, pentru a ascunde trecătorul în anonimat și a face să salte inima privitorilui. Dumnezeu este frumos când este ispitit. Altfel este plin de gânduri ascunse. Are ochi negri și focoși ca cei de vasilisc. Cel care este privit în adâncul sufletului de Dumnezeu rămâne împietrit câte zile va mai avea sau arde din sine toată viața pentru a lumina altora.
De felul Său este un luptător, însă niciodată nu va cuceri pământuri și nații. Bucuria Lui este de a se birui pe sine. De aceea spun că Dumnezeu pentru sine era banal atunci când S-a răstignit pe sine. Răstignirea nu este o stare a omului, ci una a divinului. Dumnezeu încearcă, caută să se autoperfecționeze, să se autodepășească, să se elibereze pe Sine din propria Sa formă de aur, încercând mereu să strălucească mai mult decât a strălucit vreodată. Aș susține chiar că Dumnezeu încercă să nu mai fie Dumnezeu.
Azi, cei mai urâți dumnezei sunt cei pe care norocul, soarta îi îmbogățește prin muncă, deoarece muncind își pierd identitatea. Adevărații dumnezei sunt liberi, deoarece ei sunt stăpânii norocului și riscului. Cei mai frumoși, însă, trăiesc imortalizați alături de muzica și aurul lor, însoțiți de nelipsita tămâie binemirositoare, plimbându-se parcă fără direcție prin veacuri, umbriți de pălăriile lor cu boruri mari sub care ascund, precu fumul frunzelor de toamnă cerul, fața lor ridată și împietrită de orgolii și vise mărunte.
Cu toate că încerc să zugrăvesc pe sinucigașul Atotputernic și Atoatefăcător, mărturisesc că port convingerea că abia am reușit să descriu, așa cum am mai spus, un banal Dumnezeu Răstignit care din eternitate caută să fie tot și tot mai banal.
Din Sine, după răstignire, nu se mai poate renaște, nu se mai poate dărui, nu se mai poate cuceri minți și suflete. Acest Dumnezeu biblic se luptă cu legiunile îngerilor ce i se împotrivesc de la creație pentru eterna imagine a răstignirii. Fascinant este faptul că lupta e încă plină de patos și de dăruire în ambele tabere. Nici inteligența diabolică, nici iubirea divină nu biruie pe acest front.
Abia acum, după ce am construit aceste gânduri, cred că am înțeles că a iubi nu e suficient pentru a te dărui morții și că a ispiti nu este suficent pentru a birui moartea.
În concluzie, pot spune că Dumnezeu s-a răstignit pentru că a renunțat la luptă, ceea ce de fapt înseamnă sinucidere. Dorința de a mai lupta pentru sine – chiar și pentru o clipă, dar pentru o eternă creație? - în speranța că ceilalți nu te vor părăsi, este o idee suicidară prin definiție. Această stare de pătrundere a infinitului în ființă prin ștergerea ideii de finit din neființă, este ca și cum ai spune matematic că orice aduni cu zero face mai mult decât partea de bază, decât sinele adunat. Cel Uns, Fiul lui Dumnezeu Adevărat este cel care S-a răstignit pentru a ne da nouă neînțelesul absurd al înțelesului că întregul etern este în și prin moarte un zero. Viața este pretutindeni vie prin ideea de moarte, iar moartea este dintotdeauna dăruire de și în sine. Timpul și spațiul este viața dăruită de-a lungul eternității și totodată este moartea împlinind rostul distanței dintre înțeles și neînțeles.