Când Maeștrii Viselor au început să apară, a trebuit să învețe când și cum să intre înlăuntrul nebănuitelor voastre dorinți neșoptite, în adâncul neîntinat al memoriei colective, să învețe să asculte în egală măsură glasul șoptit al inimii și țipetele răvășite ale intelectului, să vegheze pentru a vă trimite vise așa cum aveați înainte. Pentru că voi vă înconjuraserăți de întuneric, vă puneau pe tâmple, în timp ce visați, felinare mici cu lumină albăstruie, îndulcind contururile camerelor austere, întorcându-se adiere pe ochii închiși.
Studentul intră. Era mare încăperea. Biblioteca națională veche. Plină de rafturi. Îmbâcsită. Cu fișierele imense. Îi căzură umerii. Gârbovi. Dar trebuia să facă referatul. La psihologie. Cristian era proful lui. Glumeț. Odată se vorbea despre prejudecăți. Nici voi să nu călcați pe capacele de canalizări. Spuse.
- Mi-am dat seama!
- La ce te referi, Horia?
- La subiectul referatului.
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el, își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.
Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...
Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Comentarii aleatorii