Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci urgent” pe la ei.
– No ni, că astea şi sunt cele trei năpaste de marţi – popa, birăul şi pădurariu, ce focu’ le-o si hia de la mine?... – se întrebă unchiul Fedea aranjându-şi binoclul agăţat de gât. Se simţea mai în siguranţă cu binoclul, de parcă acesta era un talisman ce poate să-l ferească de toate relele. Era sigur că popa îl cheamă, ca de obicei să-i dea canoane, că iar o fi „cloncănit cloaţa de babă” pe la popă că nu a postit miercurea sau vinerea „’tui ceapa ei de hoaşcă că nu poate să-şi ţină fleorca”.
În acest timp, în care unchiul Fedea se apropia de parohia satului, părintele Pintea, parohul satului, stătea în tindă tolănit în şezlongul lui împletit din răchită şi se gândea la unchiul Fedea: „Mare pehlivan mai e şi unchiul Fedea, acuma mă are la mână, da bine că nu i-a spus, atunci la cârciumă, lui Micloş că m-a văzut pe la nevastă-sa, lua-l-ar dracu’ cu tot cu binoclul său! Doamne iartă-mă!” – îşi făcu semnul crucii tocmai când unchiul Fedea bătu la uşă.
– Sobot! – aproape strigă părintele.
– Lăudăm pe Isus! – salută unchiul Fedea, intrând timid în tindă.
– În veci amin! – răspunse părintele. După care cei doi se măsurară din priviri
ca doi luptători într-o arenă.
„Hâtru unchieşul, veni cu binoclul de gât ca să-mi dau seama că ştie totul, că m-a văzut în „pielea goală” în casa lui Micloş „în odaia de la drum” cu nevasta acestuia” – gândi părintele şi spuse mieros:
– Unchiule Fedea te-am chemat să vorbim despre... – îşi desfăcu larg mâinile,
neştiind cum să continue.
„No ni numa’ uită-te la el de popă! Mi se vâră-n suflet ca dracu’ sub mânăstire” –
gândi unchiul Fedea şi scărpinâdu-şi ceafa spuse:
– Apăi părinte stai fără grije, că de nu mă chemai dum’ata zineam eu şă sângur, aşe să şti no!
„Ia te uită, se pricepe să şantajeze, iar unii îl iau de prost!” – zâmbi părintele şi tuşind în pumn continuă:
– M’da, e o problemă mai delicată...
– No apăi aşe-i tăt vomu – păcătos! Sfântu Apostol Pavel o scris în poslanie
către romani: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” – spuse unchiul Fedea în speranţa că părintele va fi mai blând cu el şi nu îi va da un canon prea aspru.
„Mă ia cu scriptura – cu apostolii şi poslanii, nu cred că scap mai ieftin de trei sute de lei!” – gândi părintele şi începu să negocieze:
– Unchiule Fedea, eu cred că trei... ar fi destul... ca să...
Unchiului Fedea nu-i venea să creadă urechilor, să scape numai cu un canon
de trei rugăciuni... păi el era pregătit pentru un canon de cel puţin doisprăzece rugăciuni.
– Vai de mine părinte, apăi trei sunt de tătu tătului puţin, eu îs gata să...
– Bine unchiule, să fie cinci!
– Douăşpe părinte!
– Unchiule!... Şapte şi dute cu Dumnezeu!
– No, apăi vai de păcatele mele părinte, că eu nici la târg nu mă târgui, de zici
dum’ata că şepte-s bugăte... şepte să sie!... – îşi frecă de bucurie mâinile că scăpă doar cu şapte rugăciuni.
Părintele scoase din buzunar portmoneul, numără şapte sute de lei şi îi întinse unchiului spunând:
– Nu cumva să te scapi cuiva că m-ai văzut, prin binoclu, la nevasta lui Micloş că nebunul e în stare să bage cuţitul în mine!
La început, unchiul Fedea se uită la preot ca poarta nouă la viţel, dar încetul cu încetul, în mintea lui se limpezi totul. Îşi aranjă binoclul, luă banii, zâmbi, trase cu ochiul preotului şi spuse:
– No apăi părinte să n-ai dum’ata grije, că eu de amu-n veci nu m-oi uita p’ân cucăr spre casa lui Micloş.