Nimeni nu a înţeles ce bolborosea asupritorul deşirat şi costeliv, însă de văzut au văzut cu toţii cum îi ieşeau din gură vipere. Şuierăturile lor ascuţite sunau prelung în urechile lor, iar pe urmă erau traduse în grai omenesc de către învăţătorul din satul vecin.
– Spune că ieri în apropierea aşezării voastre au fost împuşcaţi trei soldaţi. Dacă asta
s-ar fi întâmplat în localitate v-ar fi omorât pe toţi, dar aşa vor să-i spânzure doar pe aceia ai căror fii sunt partizani. Dacă nu îi divulgaţi pe părinţii partizanilor, o să vă ucidă pe toţi.
Două sute de moşnegi, băbuţe, femei şi copii stăteau sub soarele dogoritor, însă tuturora le era frig. Din ţevile automatelor şi mitralierelor, îndreptate spre ei toţi şi totodată spre nimeni separat, parcă sufla un vânt îngheţat. În văzduh, deasupra lor, plutea arşiţa de dinaintea secerişului amestecată cu o linişte apăsătoare, aducătoare de moarte.
Pe urmă, din gura esesistului au început din nou să iasă vipere.
– Spune că vă mai dă zece minute, pe urmă va ordona soldaţilor să tragă în voi.
Zece minute au tremurat ridurile pe frunţile încruntate, zece minute, soarele se scurgea prefăcându-se în tăcere, zece minute ochii amorţiţi priveau frunzele de troscot ce se întindeau încurcat acoperind pământul, căutând parcă în ele salvarea. Pe urmă mulţimea s-a mişcat frământată ca un lac, parcă, aruncându-l în faţă pe milenarul Opanas Krokva, care uitând să dea bineţe oamenilor s-a dus direct spre învăţător.
– Spune-i acestui porc, că feciorii mei i-au împuşcat pe dobitocii ceia. Şi mai spune-i să
nu mă bată că sunt plin de râie, să mă spânzure direct.
– Câţi feciori ai în pădure? – a tradus învăţătorul întrebarea esesistului.
– Pe toţi până la unul.
– Şi pe cine mai ai acasă?
– A fost baba, dar a murit.
– Nu ţi s-ar usca limba în gură! – se ivi din mulţime o femeie căruntă, poate cu un secol
mai tânără decât Opanas. – Mă îngroapă de vie şi încă în faţa oamenilor. N-ai să scapi de mine, irode, nici pe lumea cealaltă!
Esesistul a râs prelung şi cu poftă, după ce învăţătorul i-a tradus monologul bătrânei.
– Asta-i baba ta? – l-a întrebat pe Opanas.
– Îhă. A mea. A cui să fie?
– Într-adevăr feciorii voştri sunt partizani, cum a spus moşul? – au luat-o la întrebări pe
bătrână.
– Într-adevăr. Parcă unul ca ăsta ar minţi? Toţi şoimii noştri şi-au făcut cuib în pădure...
I-au spânzurat de ulmul uriaş, lângă fosta bisericuţă. Cu ochii plini de uimire se uitau la mulţimea pe care au salvat-o de la moarte, scoţând limbile învineţite în urma călăilor săi.

* * *

Opanas Krokva nu a avut niciodată copii, iar baba Oresya care s-a unit pe veci cu el prin funie nu a fost niciodată soţia lui.
Lumea vorbea că în tinereţe s-au iubit foarte mult şi vroiau să se căsătorească, dar părinţii nu au fost de acord, au măritat-o pe Oresya după unul mai bogat.
Poate acesta-i adevărul, sau poate fantezia oamenilor creează o nouă legendă despre o mare dragoste care de abia în faţa morţii a prins viaţă.

(Traducere din limba ucraineană – Mihai Traista)