De greu, cum să vă zic, e greu, dar prin sat, bani de băutură oamenii mai găsesc. Cei mai ”tari” sunt restructurații, cu salarii compensatorii, întorși la vatră. Dar și cei care, rămași fără serviciu, și-au vândut “blocul” din oraș. Ei mai fac cinste și celor doar cu pensii sau ajutoare sociale, primite o dată pe lună. Tot la două-trei zile, privatizatul aduce marfă. Mai cu seamă, tărie la sticlă. Ieftină și proastă. Oameni la care nu te-ai fi putut gândi îi poți vedea aici la flecărit. Și niciodată pe uscat. Alături de Mechea, Racliș, Prună, Chivercă ori Bodoagă, vine și “Generalul” Rișculesei. Șomer de la armată, cam pe la patrușcinci de ani, a fost lumina ochilor Mariei lui Rișcu. De mic a strălucit la învățătură. La toate obiectele.
ai luat ascensorul, ai apăsat etajul 70, pe la 15 mă uit la sănii tai muguri și îmi dau seama că o sa te iau de nevastă, bănuiesc o frumusețe mocnită într-un interior gotic, e deja 18, te rujezi, îti pui paco rabane în dosul urechilor mici, ai ochelari de intelectual, fumurii, socialistă deci, te uiți fugar la mine, îmi scoți limba între lecțiile de engleza aplicată, e 25, ai un prieten, un psihopat la modă ce te torturează cu idei postmoderniste și cămașe cadrilată de mahala, mă tragi spre tine, ai vrea copii la 29 dar acolo coboară toți masculii, sunt deja borțosi, insipizi, plicticoși, e etajul marilor afaceri, al călatoriilor pripite, urcăm, coborîm, mă accepți așa cum sunt, cu frici mărunte și obsesii de sindicat, e deja atît de tărziu că vrei copii amarnic, măcar la 33, măcar la 37,
Lunea abia făcuse ochi. Și, ca de fiecare dată, de sub pleoapele ei, parcă tot Iașiul inundase Podu Roș închegându-se în acei treizeci de metri pătrați din fața stației de autobuz. Metastaza lui ianuarie, eterna oră fixă și euforia secundarului îl calcă lesne în picioare pe Aristotel cu tot cu etica lui și, implicit, îmi liniștește și mie orice pornire sau deprindere civică. Inferența-i simplă –ori calc pe oase fără discernământ, ba chiar cu nesimțire, ori deger cu simțire și nu mai ajung nici să mă iscălesc pe foaia de prezență a seminarului constipat în antipatia profesorului.
Alexandra ieși de la birou. Se urcă în mașină. Mașina porni. Era drăguță cu handsfree-ul în urechea stângă. Urechea ei preferată. Claudiu conducea. O așteptase cu un cappuccino vienez. Era descurcăreț. El nu avea urechi preferate. Ea era poreclită telefonista. Nu o deranja. Nu o încânta. Ajunseră repede acasă. Dar apartamentul fusese spart.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Comentarii aleatorii