În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Luiza se uită după lungan bătând cu unghia în mozaic un ritm ușor, își spune că data viitoare o să-și ia ochelarii, să-l vadă. Lunganul întră la 204. Și-apoi liniște.
Click.
- Ci faci?
De la 209 apare Ada, din Suceava, colega de serie a Luizei, cu părul în trei direcții, cearcăne de-joi-după-amiaza și cu un lighean sub braț. Studenții suceveni și botoșăneni erau deosebiți pentru că în primul an vorbeau o altă limbă. Către anii trei și patru se adaptau locului, dar accentul revenea mistuitor în certuri.
- Bine, p-aici... Tu?
- Bini, spăl... Hai cu mini.
Luiza se foiește cu intenția de a se ridica și mimează perfect actul ratat.
Briciul îl am de la bunicu. L-a avut timp de trei luni, pe front, în al doilea război mondial. După trei luni a fost împușcat în piept. A supraviețuit. A murit devreme, la 65 de ani. Niciodată nu a vrut să plece la război. Detesta violența. A trebuit să plece și s-a dus. Toată lumea în sat îi spunea “Domnul Ionel”. Niciodată n-a fost tovarăș.
Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci urgent” pe la ei.
„Copilul știa că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul cîrmuiește toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-și pasc acolo marha : cerbii, iepurii și căprioarele; că prin păduri lăinicește veselul Ciuhaister , care poftește pe drumeți la joc și sfîșie pe mauce ; că în pădure trăiește glasul securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele își încing nesfărșitele lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”
(Mihail Koțiubinsky – „Umbrele strămoșilor uitați”)
Comentarii aleatorii