Mare fanfaron mai era şi unchiul Fedea, mai ales atunci când stătea de vorbă cu oamenii mai tineri decât el.
Le băsnea nişte născocituri, de le credea şi singur pe jumătate.
Odată, mergând cu mocăniţa spre Sighet, zări de-a lungul căii ferate nişte stive înalte de traverse.
– Măi, măi vomeni buni! – strigă unchiul Fedea. Ia uitaţi-vă, aceste şlipere eu le-am cioplit cu... şi uitându-se în jur arătă cu degetul spre Ivan Drâmbă – cu bătrânul Petre Drâmbă, bunicul tău Dumnezeu să-l ierte!
Dar spre nenorocul lui mocăniţa se opri, iar Ivan Drâmbă scoase capul afară şi începu să se holbeze la traversele cioplite de bunicul său şi de unchiul Fedea.
– Apăi unchiule Fedea, ai cioplit dum’ata şlipere în aia a mă-tii! – spuse râzând Ivan.
atunci văzui infanta.
era întinsă pe catifea verde între flori de lotus culese de samurai tineri
în parcul înconjurat de lacuri sărate .
ce bucurie să o vad în sfărșit moartă, eliberată de iubiri inceste,
avea pe buze zîmbetul unui sărut pentru caii albi priponiți în curte,
stapîna zicea ca e anul în care caii zboară peste ocean căutînd un loc
sa doarmă, dar foșnetul morții ei colosale nu ne lăsa sa ne odihnim,
infanta ridicată în capul oaselor căuta cu privirea cupa de vin otrăvit din mîna stăpînei..
Eva i-a cerut voie (fățucă de copil), să desfacă o cutie de bere. I-a promis că nu mai bea deseară, îi este de ajuns atât, doar acum, că tot trebăluiește și șterge și prăjește și spală și cântă. Îi zâmbea. Era Eva cea curată, pe care o văzuse rareori. Femeia în fața căreia ar fi îngenuncheat. Femeia din mintea lui, căreia îi dăruise un inel. Eva aceasta era atât de diferită de cealaltă, încât ar fi recunoscut-o după inflexiunile vocii, după chip, după culoarea ochilor. Iar dacă ar fi fost o explozie de energie într-o mână de om, dacă alcoolul ar fi transformat-o într-o ființă și mai veselă, poate ar fi fost destul de ingrat ca să o accepte așa.
Dacă la aparat tot s-a anunțat că este revoluție și, pe deasupra, afară era o moină care îi scotea din case până și pe cei mai leneși, sătenii din Glodenii Mari și-au zis să nu stea așa, ca proștii. Era cumva chip de rostuială, numai să te miști repede ... Bucăți de acoperiș smulse de pe grajdurile ceapeului, iesle, marmite, parii staulelor, dale de beton, spalieri de vie, scânduri, țevi de udat, pompe, dar câte altele nu, puteai să vezi apoi mai în toate ogrăzile. Și după câteva luni unii rupeau bucăți din zidurile fermei zootehnice, după care curățau cărămizile de mortar cu ciocanul și dalta, încercând să le recupereze cât mai întregi.
Aici a murit mireasa, la crucea ei muriră și 12 bărbați. Rochia albă, brodată cu paiete și iluzii s-a umplut de sânge. Prințul cu floare în piept a murit și el. Sunt ani buni de atunci. Accidentele nu sunt un produs al globalizării, al capitalismului, nici măcar al epocii vitezei. Accidentele sunt de când lumea și pământul, doamnelor și domnilor. În locul în care a dispărut pentru totdeauna, fără a mai afla ce înseamnă ”împreună, la bine și la rău”, cineva a înfipt o cruce. Carnea pământului – străpunsă de fier. Trupurile – străpunse de fiare. Crucea privește de pe marginea drumului, prin ochii lor – cele două poze decolorate, din ceramică. Privește și îi alege. Pe ei, pe cei care mor în accidente la fel de stupide, la fel de tragice.
Comentarii aleatorii