- Așteaptă!, îmi spuse grăbindu-se în urma mea.
Mergeam din ce în ce mai repede, parcă pedalam în gol totuși. Lumina cădea printre crengile copacilor, raze diafane pluteau în ceața dimineții acesteia de primavară-vară...
Probabil am căzut, sau nu știu... Crengile înflorite se legănau deasupra mea si simțeam miros de dulceață ușor înțepător; am întors capul și mi-au rămas ochii agățați de verdele ierbii.
- De ce nu te-ai oprit?
Vocea suna ciudat, parcă de foarte departe și am clipit de câteva ori până să percep că lângă mine s-a întins o fetiță de aproximativ șase anișori cu ochii mari și albaștrii privindu-mă încruntată.
- Vezi, acum stăm aici și pierdem timpul.
- Tu m-ai strigat?
- Da, eu.
- Dar de ce?, nu reușeam să pricep ce se întâmplă.
Într-o împărăție, despre care s-au scris atât de multe povești, încât niciuna nu se mai știe, trăia, mai degrabă pe lângă decât în palat, o fetiță de împărat. O fetiță cuminte, care toată ziua se îngrijea de cuvinte.
Acolo creșteau cuvintele peste tot, era o grădină pururi înfloritoare, nu puteai să asiști indiferent la spectacolul trist al unei flori care moare. Unele poezii sunt și azi atât de catifelate de la cât de mult au fost cuvintele mângâiate.
Dar nu există poveste mare, sau mică, fără o vrăjitoare care unei fetițe cuminți să nu-i poarte pică. Vrăjitoarele astea fac tot ce știu ca să îți transforme sufletul nevinovat într-un loc urât și pustiu. Vă închipuiți, deci, la inima-i găunoasă și lipsită de milă, cât de mult putea să aibă ea o inimă de copilă.
Comentarii aleatorii