draga mea,

îţi scriu din nou de pe ţărmurile albe şi pustii. aici, împreună cu primul meu grămătic Alesandros îmi petrec ultimele zile ale vieţii mele. a trecut destulă vreme de cînd cineva a venit la mine – nu, nu era plăsmuire aievea era, aşa cum ţi-am spus - şi a zis: eu sînt partea de vorbire care se cuvine să stea înaintea ta pentru a da sens mișcării. ştii că de atunci singura cămaşă pe care am îmbrăcat-o ai fost tu. îţi aminteşti visul meu care se repeta de fiecare dată cînd puneam capul pe hîrtie ca pe o pernă? o cunună perlată cu amintiri pusă pe creştetul morţii! îl mai am încă dar azi nu mă mai cred aşa de tînăr şi frumos văzut de sus.

am slăbit draga mea. îmi place să îţi spun aşa simplu, draga mea şi poate o voi mai spune în această scrisoare. să mă ierţi. e dumicatul meu de fiecare zi, singurul! pînă şi rostirea numelui tău m-ar istovi. tot mai des lucrurile simple mă îngenunchează. de pildă aseară. Alesandros tocmai pregătea peniţele pentru lecţiile de caligrafie cînd dintr-o dată am simţit o povară care m-a frînt aşa cum se frînge un lăstar cînd cerul se aşază prea jos. era lumina candelei din perete care mă apăsa pe umeri.

Alesandros e înţelept şi delicat cu măsură. dimineaţa mă ajută să cobor pe plajă. e toiagul meu, stiu, deşi el se fereşte să-mi arate asta. uneori chiar am părerea că e doar un toiag şi atunci mă încearcă rîvna să arunc cu el în mare pentru a despica apele pînă la tine.

aici nisipul e alb alb cum nu ai mai văzut. poate cîndva Dumnezeu a trecut pe aici cu toţi sacii de făină din lume. mai stii? ai făgăduit că o să coci pîini pentru mine şi o să pui pristolnicul pe fiecare dintre ele. altfel, află că e un nisip bun pentru împărtăşire. Alesandros spune că are vîrtoşie, păstrează formele şi ne e de folos în vrednicia noastră spre a împlini arta grafiei. e drept că încă nu am ajuns la acea exprimare care îngemănează zicerea poetică şi pe cea artistică într-o reprezentare unică a eternităţii clipei. dar tu simţi ritmul respiraţiei mele. de altfel şi Alesandros te ocroteşte cu toată dragostea lui.

Alesandros mi-a încropit un umbrar de sub care la amiază privesc marea. e vremea cînd simt o pieire de tot de parcă sînt un fier înflorit de rugină. e o mare liniştită draga mea. rareori se zbate. atunci zici că e o fecioară care pune prea mult sîrg în împlinirea trupului. valurile se ridică aşa cum te ridicai tu să îmi şopteşti ceva la ureche. niciun val nu a ajuns încă la înălţimea capului meu. poate dacă aş înainta în larg dar vezi tu, nu mai am putere iar pe Alesandros nu îl pot ruga să mă însoţească. parcă aş tăia degetul cu care Toedosie smeritul arată în sus.

am uitat să-ţi povestesc despre dragonii care umblă pe plajă. sînt blînzi şi de un albastru minunat. s-au învăţat cu noi. ţi-ar plăcea să vezi strădania cu care încearcă să imite grafia mea şi a lui Alesandros. dau semne că şi ne înţeleg. le-am împărtăşit prima noastră călătorie. atunci ai vorbit tot drumul. doamne cît ai vorbit! despre ploaie şi o casă veche în care tu îmi vei călca toate cămăşile mele despre stropitoarea de alamă şi despre cum vom împături împreună, la dungă, aşternuturile din bumbac doar aşa ca să avem ce răvăşi cu răsuflarea gurilor noastre. apoi ai spus – strînge-mă de glezne! ştii domnule şi dragul meu eu sînt îndrăgostita din ceaşca de ceai. să mă bei în fiecare dimineaţă, auzi!?

draga mea,
serile deschid cele două capace ale ceasului primit de la tine. înlăuntru îngerii pedalează cu osîrdie pe roţile de diamant şi atunci mi se limpezeşte privirea. lumina de la candelă curge cu stropi grei pe lanţul care altădată tremura cu eleganţă peste buzunarul de la vestă. aerul se învolbureză sub peniţele de alabastru. e linişte şi e bine. plîngi? mereu mi-a plăcut cum spuneai – plîng şi o să mă fac urîtă.
odată ai promis că mă înveţi menuet. ai putea acum - hai domnule dragul meu - înainte de căderea ultimului picur de lumină?

anul schimbării la faţă, ziua 18