într-o seară Oona ne-a chemat în beci
avea ochii mari negri era serioasă așa
de serioasă încât am intrat tăcuți în beci
și ne-am așezat pe scăunele mici de lemn
printre butoaie cu vin
Oona aprinsese o lampă și pe fața ei
rotundă se vedeau umbre ciudate ca niște
mâini răsucite cu gheare ca niște șerpi
noi tăceam noi o priveam curioși căci
nu știam chiar deloc de ce ne chemase
câțiva șoareci au trecut printre picioarele
noastre nici n-am clipit măcar pentru că
Oona începuse să ne vorbească în șoaptă
despre Scrâșnitorul
foarte mult ne-a povestit poate ore în șir
era noapte era frig ascultam apoi am ieșit
buimaci din beci Scrâșnitorul era mereu în
spatele nostru scrâșnea nuci de fier între
dinți scrâșnea pietre în pumni oglinzi mari
cu ochii lui sticloși și mai ales scrâșnea
în mintea lui urâcioasă gândurile noastre
pline de frică
Comentarii
Sapphire -
Nu știu, primele trei strofe curg bine, doar în două părți se rupe ritmul: "curioși căci" și "-am clipit măcar pentru că". Ultima strofă mi s-a părut însă expediată, de fapt nu strofa în sine, ci ideea. Poate ți-a fost teamă să nu te lungești, dar n-ai reuști balansul optim. Părerea mea. Iar "mintea lui urâcioasă" duce mai degrabă cu gândul la o glumă... Se simte o undă ironică prin toată poezia, dar din nou mi se pare ciudat că nu reușesc să-mi dau seama dacă e intenționată sau nu. Poate să fie vina mea, să nu fiu prea receptivă azi, habar n-am.
ddm -
nu prea inteleg ce-ai vrut sa spui cu ""doar în două părți se rupe ritmul"" :D
Sapphire -
Ei, poate te mai gândești și te prinzi. Dacă nu, asta este, graba mea, poezia ta, nu?
Virgil -
textul acesta este o proza pe care autorul a fractionat-o intr-o forma de strofe dar nu reuseste sa treaca de pragul poeziei. desigur ni se poate spune ca acest prag este un fel de „fuzzy line” despre care nu se mai cade să vorbim astăzi. dar hai sa fim seriosi, asta nu inseamna ca orice poveste este poezie. si nu ma refer la forma (asa cum de fapt se deduce si din critica mea).
anna -
eu percep textul ca pe o poezie, in ciuda tendintei narative care de fapt nu sufoca lirismul din contra il lasa sa curga firesc, se evita artificiile si epatarea dar textul are fior poetic, patos, mai ales in ultima strofa unde cuvintele au inflexiuni sonore, melodice chiar prin aceea repetitie din final care leaga firul povestii si ii da o nota aparte: "Scrâșnitorul era mereu în spatele nostru scrâșnea nuci de fier între dinți scrâșnea pietre în pumni oglinzi mari cu ochii lui sticloși și mai ales scrâșnea în mintea lui urâcioasă gândurile noastre pline de frică" nu incerc o interpretare dar "scrasnitorul" acesta pare a fi coborat din ungherele unei copilarii unde stau ascunse printre amintiri, spaime si adevaruri tarzii... sau poate sunt simple rememorari pe panza unui timp trecut
ddm -
va multumesc frumos pt. comentarii. doamna Anna, ma bucura mult cum ati simtit acest poem si as vrea sa va trimit si restul poemelor din ciclul oona, daca imi lasati adresa de e-mail (a mea e [email protected], va astept)
Sancho Panza -
ddm, ma bucur sa vad ca Hermeneia este o comunitate in care nevoia de socializare a devenit imperios necesara! sau nu ma bucur? nu, cred ca m-as bucura mai mult daca ai gasi o alta modalitate de a-ti comunica adresa de mail. o poti pune la profil, de pilda. daca tot nu mai e un secret. promit sa ma intorc si cu niste opinii despre text, imediat ce voi reusi sa las din mana cartonasele galbene! sunt prea fosnitoare si nu ma pot concentra...
hialin -
ddm ... greu de numit textul asta poezie. Tu ai anulat orice urma de lirism pe care o putea avea textul asta. In afara de ultima strofa, din care se mai poate scoate ceva, ai transcris doua pasaje narative intr-o forma de poezie. Inutil ! Si stilistic vorbind "uracioasa" e un superlativ care poate impresiona doar un copil de cinci ani. Neasteptat de slab pentru un om cu pretentiile tale ! Ialin
Călin Sămărghiţan -
Nu-mi pot da seama care e relația ta cu Orson Scott Card, dar în ultima strofă (plus două versuri dinainte) reușești să prinzi ceva din stilul lui, din atmosfera, din orizontul de receptare. Probabil acesta este și motivul pentru care ai fost acuzat de antevorbitori că aici e mai degrabă o proză. Mai ales acel "foarte mult" e departe de tărâmul poetic, zi și tu, nu-i așa? Dar Card are totuși multă poezie în proza lui, deci confuzia mea continuă. Oona e un nume foarte reușit, poate ne dezvălui și cum ai ajuns la el. Pe mine unul m-ar interesa și asta. "Scrâșnitorul", expresia ca atare, sună a Scott Card, iar conturarea personajului, mai ales din ultimele trei versuri, are o forță de sugestie fantastică și nu dovedește decât că ciclul Ender ți-e foarte drag, mai mult, se pare că trăiește în tine la nivel creativ, de compoziție. Asta e un mare merit totuși. Reușești în astea trei ultime versuri să pui în Săvârșitor ceea ce Card pune în Sfârșitorul lui de-a lungul romanelor, și te asigur de toată admirația mea pentru asta. E incredibil cum faci asta în numai trei versuri. Pe de altă parte te situezi mereu în "umbra" acestei capodopere în serie, iar aici există și mari riscuri. Riscul de a fi, deci, mereu în umbră, chiar dacă îți reușesc multe imagini, chiar dacă redai atmosfera. Și mai există și riscul de a te autoplafona. Sfatul meu ar fi să încerci să te desprinzi de model. Nu garantez că e un sfat bun. Alt sfat: ce-ar fi să încerci să schițezi puțină proză? S-ar putea să fii surprins de ceea ce iese.
Călin Sămărghiţan -
A, încă ceva: pentru ultima strofă, pentru portretul Scrâșnitorului, pentru ultimele trei versuri, pentru contrastul acesta cardian (original totuși) "mintea lui urâcioasă / gândurile noastre pline de frică", de parcă îl văd pe Ender vorbind în numele simpaticului pequenino Human în fața unei omeniri înspăimântate, care se prelungește în contrastul "raman" / "varelse", îți acord o peniță.
Călin Sămărghiţan -
erată la primul comentariu, paragraful doi: în loc de "să pui în Săvârșitor" se va citi "să pui în "Scrâșnitor".