Dincolo de livezile cătunului nostru, de unde începe păşunea ce se întinde până la pădurile Cornetelor, se înalţă semeţi, strălucind sub soare într-o armonie de roşu şi verde cireşii bătrânului Busuioc.
Unii dintre ei, bătrâni, cu crengile rupte de furtuni, alţii mai tineri, înalţi ca stejarii cu coroanele mari şi cu câte o sperietoare de păsări răstignită în vârf. Poamele lor roşii îmi atrag privirea, îmi fac cu ochiul, mă ademenesc, mă cheamă, mă strigă...
Îmi propun să nu mă uit într-acolo, dar nu rezist mult timp şi mă uit pentru că nu se poate altfel.
Mă uit doar şi înghit în sec, la fel cum probabil, se uită şi înghit în sec şi alţi copii.
"Întotdeauna am evitat atenția directă a mulțimii..."
Întotdeauna am evitat atenția directă a mulțimii, întotdeauna am încercat să trec neobservat, să îmi suport existența departe de priviri iscoditoare… În primii douăzeci de ani am reușit, apoi a trebuit să mă privesc cu sinceritate și să recunosc că nu mă deranja atenția publicului în măsura în care m-aș fi așteptat, ba chiar –și aici recunosc cu stupoare- îmi făcea plăcere. Mă grăbesc, acum trebuie să încep cu începutul cu situația care m-a adus aici, va trebui să-mi mărturisesc întreaga vină care mă apasă și de care nu voi putea scăpa niciodată.
“ A greși este uman, dar te face să te simți divin”
TRANSCENDERE
Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt. Eu pătrund în tine și reapar dincolo de tine; pier în tine și cresc în tine...Eu acopăr pământul; fie că trăiesc, fie cã mor, eu sunt.... nu pot fi nimicit. Am pătruns ordinea....Am devenit stăpânul ordinii.....Răsar din trupul ordinii....
Va reuși cineva să ințeleagă tot ce s-a întâmplat? Va fi cineva care să creadă? Va fi reluată povestea mea? Indoială reziduală? Nostalgie? Etapă de tranziție? Mesajul...o mână întinsă?....Cui?
“Haos cu fărâme de iubire” îmi spune. Mai demult era "paradis cu fărâme de iubire". Se pare că în timp toate lucrurile bune se transformă. Nu, nu mor, nu dispar, se transformă. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ură? Nu, nesiguranță: veșnica lipsă de plasă în golul în care te arunci ca un dement pentru că, deh, iubești, deci păzea că trebuie să mă izbesc de asfalt de la 10.000 de metri. Dar eu am zburat, voi v-ați continuat existențele mizere pe asfalt, ați coborât cu liftul, nu v-a crescut nivelul adrenalinei, ați viermuit sentimente, voi.. voi nu ați iubit! Voi nu ați înghesuit într-o cameră o iubire mult prea vastă pentru o cameră fără aerisire. De ce atât de vastă? Păi să vă explic.
O mie de gânduri își făcea Ioachim al lui Dumitru Carja. Și nu așa, oricare, ci dintre cele mai negre. Pesimismul, incertitudinea și neîncrederea, toate la un loc puseseră acu` stăpânire pe el. Înfrigurat în sala de așteptare clasa a II-a, era pregătit să ia acceleratul de București. De fapt, pregătit e un fel, așa, de-a zice, pentru că, hai s-o spunem, era hăt departe de această stare. Cu doar o sacoșă de plastic în mână, în care avea o diplomă de montator vagoane și o repartiție emisă de Liceul CFR, dorea să ajungă la Grivița Triaj. Numai cu până o zi înainte avusese și multe speranțe, cum dealtfel ar fi trebuit să aibă orice proaspăt absolvent de liceu, însă acum i se părea că este doar o frunză în vânt.
Comentarii aleatorii