înaintam prin această iarbă înaltă și totul se petrecea intens aveam viziunea unui culoar verde nesfârșit. unghiile galbene scormonind pământul în căutarea unui somn demult apus sângerau și mici cârtițe mă trăgeau înspre marginile timpului ca o gogoașă primordială gata să explodeze. căram o umbră îndoielnică, grunjoasă, mereu nemulțumită de graba trupului cerând un pas mai ritmic către o oază. prea oarbe degetele nu dibuiau calea mai strâmtă cu fiecare pas si roțile huruitoare ale unui zgomot persistent îmi scobeau sacadat podeaua timpanelor. uscăciunea ca un aparat dentar prost montat îmi zgâria continuu limba si numai cuvântul „apă” injecta dureri insistente în membranele flasce ale gândurilor odată rostit.
Când Zeus ieși în stradă ploua mărunt și era baltă lângă baltă. Nu era o zi bună de umblat teleleu. Cum nu mai ieșise de ceva vreme, parcă îi părea rău că își găsise tocmai ziua asta să scoată nasul în lume. Când te uitai în sus, la norii compacți, puteai să juri că cerul, oricât de mare ar fi fost el, s-a înecat în stratul de umezeală gri-pâcloasă care îl acoperea. Cu siguranță, lumea asta de azi e altfel decât și-o amintea. Casele s-au micit în spatele gardurilor, diluate de apa ce curge în neștire, și se scurg acum încet, anevoios, în șanțuri. Dar asta este, ce să-i faci, n-are el noroc azi.
Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.
În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braț îndoit deasupra frunții și ochii închiși, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.
Omenirea ajunsese în anul 2890 la un asemenea nivel de dezvoltare încat sistemul solar era împînzit de călătorii intra, interplanetare si intergalactice, prin generarea controlată de găuri negre. Oamenii de stiinta ai vechii Americi au reușit să producă în 2008 în pîntecele munților Stîncoși primele găuri negre, 700 de ani mai tîrziu aceasta a generat o nouă formă de transport, abandonînd trenurile, autovehiculele și vapoarele expuse azi, numai în muzee. Astfel, ciocnind atomi la viteze inimaginabile cu ajutorul unor dispozitive atașate pielii, fiecare pămîntean, putea călători, unde dorea el, împreună cu orice dorea. Raza putea fi infinit de mare, transportul depinzînd de existența unei surse de energie direct proporționale.
Se trezi cu frigul în oase. Simţi legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii şi se sperie. Era gol, alături de alţi morţi, femei şi bărbaţi, cu toţii dezgoliţi şi aruncaţi în neorânduială. Fixă câteva din chipurile de ceară ce-l înconjurau. Tremura. Scăpă de plăcuţa de plastic de la picior şi încercă să se ridice, să umble pentru a se încălzi şi să bată în uşa ferecată pe dinafară pentru a ieşi din morgă. Era neputincios. Nu reuşi decât să dea drumul unui geamăt sinistru, fără ecou. „Să mori la morga, după ce-ai scăpat de moartea cu chip de aramă”. De data asta reuşi să râdă cu poftă, deşi nu-şi auzea glasul. Recapitula în gând chinurile delirului şi apoi negura leşinului sau somnul adânc în care căzuse fără vreo viziune de pe lumea cealaltă.
Comentarii aleatorii