Duminică seara, în curtea Annei Surduc se petrecea mai ceva ca la nuntă. Bătrânul lăutar Ionci trăgea cu arcușul pe strunele viorii ba câte o polcă, ba câte un ceardaș iar studenții dansau cu fetele din vecini care fuseseră invitate la petrecere.
Bătrânul Magas golea pahar după pahar ciocnind ba cu profesorul Lupu, ba cu profesorul Stănescu.
– Bine l-ați mai jucat pe Klontz, crucea cui l-a închinat de nemernic! sincer se bucura Magas. Dar nu înțeleg de unde ați aflat de planul pe care la țesut ca un păianjen otrăvitor?
„Pfoaileou, ascultați aicea – face Dorel al Tasiei - că-i mortală rău!...” Evident, urmează apoi o poveste, despre unul sau despre altul din sat, în care scoate în relief tot ce poate fi mai deșucheat. Bun la brașoave, o face întotdeauna cu talent, că mai în fiecare seară ciorchine de gură-cască îl ascultă, entuziaști, până spre miezul nopții. Drăcăraia satului, care, după ce aduce vacile de la cireadă, nu mai poate bate mingea în bătătura școlii - de când o arase și pusese păpușoi al lui Iancu (aflată fiind pe locul rămas de la tat-su) - devenise la fel de atrasă de „șanțul minciunilor” ca de măgăoaia căminului cultural, unde se dă discotecă sâmbăta. Și, Dorel, pe-un sâmbure de adevăr – poate un 10-15% realitate – brodește câte una de ascultă cu toții ținându-și răsuflarea.
Într-o împărăție, despre care s-au scris atât de multe povești, încât niciuna nu se mai știe, trăia, mai degrabă pe lângă decât în palat, o fetiță de împărat. O fetiță cuminte, care toată ziua se îngrijea de cuvinte.
Acolo creșteau cuvintele peste tot, era o grădină pururi înfloritoare, nu puteai să asiști indiferent la spectacolul trist al unei flori care moare. Unele poezii sunt și azi atât de catifelate de la cât de mult au fost cuvintele mângâiate.
Dar nu există poveste mare, sau mică, fără o vrăjitoare care unei fetițe cuminți să nu-i poarte pică. Vrăjitoarele astea fac tot ce știu ca să îți transforme sufletul nevinovat într-un loc urât și pustiu. Vă închipuiți, deci, la inima-i găunoasă și lipsită de milă, cât de mult putea să aibă ea o inimă de copilă.
Până şi moşnegii satului întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o fi măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alţii uitându-se la ea nu erau în stare să-şi ascundă poftele, iar alţii doar o mângâiau cu privirea adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseţii. Când trecea plutind prin sat, cu sapă în spinare, cu cosiţele negre căzute peste sânii frumos arcuiţi, într-o linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau timid de portiţa ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta tăcută cu capul puţin plecat. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să o atingă, temându-se parcă să nu-i pângărească frumuseţea.
În zilele care au urmat m-am recules cu greu. Gândurile îmi reveneau mecanic, redundant, la întâlnirea de mai sus. Mi-era dificil să mă aşez la masa de scris; iar când reuşeam asta, faţă în faţă cu foaia albă, nu făceam altceva decât să ne minţim, eu şi hârtia, reciproc.
A doua săptămână abia am reuşit să însăilez câteva gânduri. Cuvintele se adunau greu, chinuite, trase de păr, ca şi cum ar fi fost gândite într-o limbă străină. Nu reuşeam încă să fiu natural. Scriam, rupeam foile de hârtie, apoi reluam. Sisific, banal. Deja mă apăsa gândul că trebuia să mă vad cu Silvia şi nu aveam nimic gata. Îmi venea să-i propun o amânare... Situaţie jenantă, dar mai onorabilă decât aceea de a mă prezenta cu mâna goală.
Comentarii aleatorii