Dimineața foarte devreme. Ger. Două lucruri pe care le ura cu toată ființa. Dintotdeauna.
Gara. Aproape pustie. Cîțiva oameni țopăiau încercînd să-și alunge frigul, în sala mare. O singură casă de bilete luminată. Nimeni dincolo de geamlîc.
Ce bine că își cumpărase loc de la agenție. Închise ochii. Simți o usturime caldă pe marginea pleoapelor în clipa cînd se atinseseră. Își strînse umerii în blana de oaie cu vag miros de tăbăcărie. Picioarele începuseră să îi înghețe. Lovi cizmele una de cealaltă fără prea mare folos. Deodată clipocitul metalic dezacordat al „Valurilor Dunării” în difuzoare îl trezi din moțăială. Trăgeau garnitura.
Ușa se deschise brusc și o pală de frig trecu prin sală.
Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Am rămas aceiaşi oameni. Neschimbaţi. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul uşor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul cuvintelor. El mai tătânesc. Ea adolescentă culegând dragostea de pe câmp într-un buzunar mare. El dumnezeiesc. Ea împăciuind, luptând, rugând, străduind, adunând comunitatea în templul poeţilor. El de-un aer foarte oriental. Ea în duel liric cu el.
Închid ușa grea, de stejar, în urma vecinei. Îmi lipesc spatele de lemnul care îmi trece lesne prin piele, mi se lipește de coaste. E primul lucru străin în casa aceasta. Din picioare mi se desprind șerpi care alunecă pe parchetul vechi, lăsând dâre albe. E incredibil. Trebuie să descurc mai întâi fâșiile de amintiri, să adulmec mirosul atât de cunoscut, să îmi apropii palmele de mobila neagră, să-i simt respirația de-acum, pentru a putea să mă întorc întreagă în locul acesta.
Sunt singură. Îmi aud strigătele ascuțite, râsul cu rostogoliri, pașii mici lipăind pe covorul de iută, în carouri maron.
Trec în fiecare zi pe strada aceasta. Vezi casa aceea portocalie cu cei doi copaci tunși în formă de pară pe pajiștea din față?
Toate casele pe care le pot zări de aici sunt portocalii, iar copacii rotunjiți ca niște mingi uriașe de baseball par să fie obsesia cartierului. Merg în fiecare zi pe lângă acea casă. Îmi duc și îmi iau copiii de la grădiniță. Anne. 3 ani. Natalie, 5. Nici una dintre ele nu are părul meu din păcate. Sunt amândouă brunete. Bine că au luat de la ta-su ochii verzi. Ce spui? Poza asta a făcut-o bărbatu-meu de Crăciun. Urăsc apropierea Crăciunului fără zăpadă. Ai să vezi, e primul tău an aici, nu-i așa?
Comentarii aleatorii