Prima și ultima experiență legată de beție o am de la cinci ani. Eram o fetiță slăbuță și sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înșiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roșii, lucrate în multe fațete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecați, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde și tot ce atingeai începea să strălucească.
Mă învârteam prin casă, închipuindu-mi că am acești cercei, cu două bucățele de hârtie colorată, lipite de lobul urechii și în aer plutea magia.
Copila stătea cu obrajii în palme scuturându-se ca un bujor la fereastră, oftând înabuşit.
- Mămăiţă, m-a călcat maşina...
- Nu te-a călcat, mamaie, ai visat.
- Mămăiţă, am murit azi-noapte, ofta şi-i tremurau buzele ude de lacrimi. Şi le lua cu degetul din colţul ochilor şi le gusta de sare, lacrimile părea că încep să înveţe singure drumul către buze în căderea lor.
- N-ai murit fata mamii, o mângâia mămăiţa, oi fi având febră. Şi-i sufla părul din ochi, şi-i punea mâna noduroasă pe frunte. Copila se uita plină de interes la zgârieturile din palma aceea. Liniile abia se mai distingeau sub crusta de piele aspră, soarele îi asfinţise demult în căuş.
Începu să strige, să cheme, să implore, chiar să amenințe. Nu se mai auzi însă nimic.
Începu să creadă că a avut o halucinație. Dar era imposibil. Vocea fusese atît de reală iar sperietura din care nici acum nu-și revenise de tot nu se putea să fi fost doar rodul unei simple halucinații.
Imploră din nou:
- Unde ești? Răspunde! Spune, cine ești? Hei! Alo! Dar liniștea rămase de mormînt.
Simți dintr-odată paradoxul acelei situații. Cu cîteva clipe mai înainte fusese paralizat de ideea că cineva în mijlocul acelui coșmar îi vorbise. Acum ar fi dat orice să îl întîlnească. Aproape că uitase pînă și de faptul că nici nu știa unde se află. Mai strigă de cîteva ori și se dădu bătut. Se uită în jur și îl cuprinse un alt sentiment de panică. Se rătăcise.
A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Comentarii aleatorii