Acum nu-l mai durea capul, nu mai gâfâia, nu-l mai chinuia somnul pe scaun, blestemul care-l urmărea de aproape treizeci de ani. Dormea pentru prima dată întins pe spate, cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcat în costum de mire iar lumânarea de la capătul sicriului scria cu flacăra aprope stinsă, un mesaj deosebit în aer, deaorece chipul lui avea o frumuseţe stranie. Lumina palidă îl făcea mai frumos. Aşa cum n-a mai fost el niciodată. Barba nu i-au mai ras-o rudele când l-au recuperat de la morgă. În ultimul timp, din cauza durerilor, nu s-a mai bărbierit, iar o verişoară chiar exclamase surprinsă când intrase în capelă "ce mult seamănă Trăienuţ cu Pavarotti, aşa, în costum şi cu barbă! Şi ce bine îi stă în costum. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată în costum".
Benone Vasiliu a fost hamal în Gara de Nord din Bucureşti, o viaţă întreagă.
Bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri şi cu părul alb încă de tânăr, Beni avea o ţinută dreaptă şi impunătoare. Acest om care albise de pe la 16 ani avea o eleganţă, o distincţie chiar şi când căra bagaje, aer pe care-l păstra şi acum dându-ţi senzaţia de mare boier ajuns în sărăcie. Privit de la câţiva metri omul părea un adevărat Jean Gabin dar ceva mai arătos.
nici chiar moartea nu poate sta în fața iubirii sau a urii.
"Va plăti! Dacă pot să-i sug sângele, o voi face. Dacă pot să smulg fiecare fibră din carnea ei, o s-o fac și pe asta. Ea trebuie să plătească pierderea, trebuie să sufere pentru ce mi-a făcut. Ea trebuie să moară. Nu! Asta ar fi prea puțin. De ce să scape atât de repede? Eu sunt cel care va suferi veșnic, eu sunt damnatul! Ea de ce să scape? Nu. Cât timp încă mai respir, dacă ceea ce fac eu se poate chema respirat, ea va suferi în fiecare clipă așa cum sufăr și eu. Iar dacă va fi posibil, chiar mai mult."
Sărbători. De iarna. Vine popa (de cartier). Cu feleștiocul de-mi impregnează pereții cu sfințenie. Mă uit circumspect – abia-mi zugrăvisem în toamnă casa. Îmi vine inima la loc. Sfințenia nu lasă urme decât acolo unde nu se vede idem suportul ei lichid. Dar se simte. Trage popa ăsta al meu cu coada ochiului la pereții mei plini de icoane și ici acolo cu câte un obiect de cult. Toate ortodox-bizantine. Și în plus vechi și autentice. Vară-mea din Germania are zice ea o cioacă cu hainele de blană. Cioaca mea sunt obiectele de cult. Care de le privesc îmi creează o stare de bine și liniște. Multe dintre ele salvate de subsemnatul după revoluție. Tot de la un popă (ortodox) care-și devalizase biserica pentru a le trece peste graniță. I-am dat cât a cerut. Și toată lumea – mulțumită.
Cu totul altă atmosferă domnea în casa Annei Surduc, care spre deosebire de bătrânul Klontz nu-și găsea locul de bucurie.
La început, înainte de sosirea musafirilor era foarte îngrijorată. I se cuibărise în suflet o frică de nedescris care parcă o sugruma și nu o lăsa să respire. Spera din tot sufletul că musafirii din Cluj se vor opri la Klontz, dar Maxim i-a dat de înțeles că profesorul Stănescu cu fiică-sa s-ar putea să vină la ei.
– Vai de mine și de mine! șoptea învârtinduse prin casă. Ce o să mă fac eu cu așa domni, cum să vorbesc cu ei, cum să mă comport să nu-l fac de rușine pe Maxim? Mai bine s-ar opri la Klontz!
Când Andrei opri căruța și strigă la Mărioara să deschidă poarta, Annei începură să-i tremure mâinile și picioarele.
Comentarii aleatorii