Acum veniți dvs. să-mi spuneți ce este suferința. Fără să știți ce înseamnă să-ți vinzi cărțile pentru a-ți cumpăra o cafea care, într-o dimineață cu vânt mult și înghețat te trezește din somnolența disperării, punându-te brusc în fața unei lumi ahtiată după erori. Fără ca vreodată dvs. să fi trecut un pod al unui oraș (înghesuit și afumat, în care peste 100.000 de oameni, băgați la grămadă în blocurile ca niște faguri uriași, își poartă crucile zilnic) și să vă fi gândit la un moment dat că Noica a dat în mintea lui Jules Verne.
Fusese timid și împiedicat de mic. Părinții l-au sprijinit, însă cu timpul ajutorul lor s-a transformat într-o presiune care îi antrena voința în bătălii. Tot de atunci se simțea călcat în picioare, inferior. Ades judecat, rar acceptat. Deși greoi în exprimare, citise mult. Era frate cu Nichita Stănescu, Blaga; dar pe Arghezi îl excludea din grupul său elitist. Se pare că nu se înțelegea cu Blaga. Totusi, îi era imposibil să-și reunească sufletul în mesaje verbale. În luptele lui cu cuvintele perfecte pentru sentimentele-i perfecte devenea plictisitor și deloc spontan. Aveai uneori impresia că orice informație primită o analiza din trei unghiuri diferite, pe trei raționamente diferite. Procesul se traducea în întârzieri ale răspunsurilor până la câteva secunde.
Zăpada apoasă cântă atunci când pășesc. Privesc peste umăr. Ghetuțele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am șapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alții să mă asculte. Pe tatăl meu toți îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă și seara se lasă cu negură rece. Pășesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu niște fulgi pufoși cât penele de la moțata noastră.
Mă trezesc plin de somn. Visam…Habar n-am ce. Am uitat. Oricum, era ceva plăcut. Cu o nuanță dulce-amăruie. Și cu niște culori vii care incendiaseră parcă cerul. Un cer…Nu găsesc fierbătorul. Ceașca stă, gata să cadă, pe marginea mesei de lângă pat. Mișcată, probabil, în somn când mă rostogoleam…Mă rostogolesc pe o pajiște inundată de soare. Cu iarbă zemoasă, plină de sevă. Abia mijită, dar puternică în dimineața asta de iarnă-primăvară…Frântură de vis. Cu lumina asta aiuritoare. Plină de culoare. Culori …A dispărut. Găsesc, în fine, fierbătorul, punga cu cafea, zahărul, lingurița…Lingurița într-o poziție de echilibru instabil. O prind înainte să cadă în chiuveta care, acum observ, are o crăpătură abia vizibilă, ce pare mai mult o zgârietură, dar nu e. Care, însă, se cască.
Nu îmi mai aduc aminte oamenii, mobila, casa în care am crescut. Bradul mare de la poartă, căruia îi rupeam mugurii, îi striveam între dinții de lapte... Și strada, care m-a atras întotdeauna. Când ies în stradă oamenii parcă ar lepăda un rând de piele. Se dezbracă de casele lor, de obiceiurile lor, când ies în stradă oamenii caută răspunsuri.
Comentarii aleatorii