Simţea în casă mirosul pâinii aburind sub ştergare albe, dar nu avea poftă de mâncare după dezgustul de propria fiinţă provocat de priveliştea descompunerii din căruţa trasă de calul galben.
Afară ploua de puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Nu că asta cu degetele e din aia cu întunericul. Atunci ce rămâne de făcut?... Reluăm:
Afară ploua cu găleata (așa e bine!). Unchiul Fedea, cu desaga pe umăr, de parcă l-ar fi încovoiat patru draci, alerga de rupea pământul spre mica haltă de la marginea orașului, ce avea și o sală de așteptare. Înăuntru nu se afla suflet de creștin, doar un evreu cu o pălărie mare, neagră pe cap, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu cravată tot neagră, cu niște ochi mici și iuți, ce parcă încercau să se ascundă în spatele ochelarilor mici și rotunzi cu niște lentile foarte groase. Ce îl miră pe unchiul Fedea erau părul lung, creț de culoarea mătăsii de porumb, când porumbul încă are dinți de lapte și perciunii extrem de mari.
Eva se clatină, cineva ar spune că dansează, își împinge spasmodic pieptul și capul în față, părul e răvășit, sub picioarele goale covorul s-a strâns. Pe masă e o cană plină ochi.
Tătăițul a ieșit de la doctor și tocmai a luat 117, stă cuminte pe scaunul rezervat bătrânilor și invalizilor, cu mâinile în poală. Intersecția e blocată, șoferii înjură sau așteaptă, pufăind, să se descongestioneze traficul, cum promite la postul de radio un domn cu epoleți.
E praf și e un șir de clădiri cenușii, mai încolo blocuri vopsite spre stradă în albastru sau roz, în spate, dacă te plimbi găsești aceeași cărămidă ce te duce cu gândul, fără să-ți stârnească papilele gustative, la carnea suculentă rânduită amețitor de sus, deasupra uruitului continuu.
Taxiul opreşte. Cobor fericit. Plec cu avionul. Aeroportul arată atât de seducător: aeronave colorate, şerpuiri asfaltice bine reliefate de luminiţe laterale, turnul care veghează siguranţa zborurilor şi, bineînţeles, impunătoarele terminale cu scări rulante în toate direcţiile, totul e magic.
Intru în terminal unde miroase numai a parfumuri de la duty-free. Mă eliberez de povara genţilor şi rămân, în sfârşit, doar cu portofelul, paşaportul şi avioanele care se văd prin geamul clădirii, trei avioane de dimensiuni medii cât şi un jumbo-jet care zace leneş. Aş vrea să zbor cu avionul din mijloc, are un trifoi pe coadă şi e albastru, culoarea mea preferată.
Iarna era blândă, razele soarelui încălzeau fețele noastre luminoase și bârnele podului de lemn de peste Ialomița. Ne strânsesem la marginea satului, lângă casa pădurarului.
Eram vreo 15 inși, flăcăiandri, floarea cea vânjoasă și curajoasă a cetățenilor (pe atunci, încă tovarășilor) localității zdrobite de întinderea câmpiei și ciulinilor ei. De ce ne strânsesem, nici noi nu știam prea bine. Trebuia să facem ceva, era Revoluție sau fusese, numai ea și noi nu, iar sângele ni se încinsese, aprig.
Comentarii aleatorii