- Lea, spune o poveste! Hai, spune!
O poveste? Dar eu îngheț și fără veste, devin adiere de vânt...

***

1. Batiscaful din tren

Ninge discret. Vals lent. În vitrina negustorului de antichități marmurele au început să danseze.. Arse de-amurg...

un plastic verde-albăstrui cu margini de siliciu pentru identificare biletul de călătorie i-au spus că va pleca puțin mai înainte starea de iritare gustul cafelei fără cofeină amintiri dintr-o altă fâșie de timp nu zăboveau niciodată mai mult legea comodității cei care eludau legea erau trimiși să experimenteze tot ce putea fi mai neplăcut

batiscaful înainta

luminile în schimbare ale aurorei de pe Tethys umbrele planetei mamă un dans indescriptibil de-a lungul nesfârșitelor întinderi de gheață imparțiabile geometrii strălucire senină perenă clară

o clipă poate două va ajunge la Castelul de Gheață ultimele negocieri cu puțin noroc se vor finaliza acordurile intergalactice o chestiune încă destul de controversată defileuri primejdioase strâmtori i-au spus ai urcat muntele ai trecut valea mai e încă puțin

iritarea o senzație de uscăciune setea pe care nu o putea ostoi ar fi vrut să vorbească cei din batiscafurile următoare erau ocupaţi fiecare cu hologramele lor setea acută chinuitoare nu mai vorbise demult limbile civilizațiilor terriene fuseseră înlocuite de concepte comunicațiile se realizau prin sisteme audio – vizuale muzica sferelor simți un soi de compasiune pentru îndepărtatul terrian care le bănuise cândva toate acele relații matematice între sunet vibrație jocuri de imagini amalgam de sunete și de lumini culori nonculori cuvântul aproape murise un spor în mentalul colectiv nimeni nu cuteza să-l rostească convenţii nu se eliberaseră pe deplin poate niciodată ar fi trebuit să se pregătească alesese marmura conceptualizările arhaice ale unor opere de artă din epoca aceea când începuse dansul

marmura albă Taj Mahalul cel mai expresiv câteva inserții de marmură neagră toate aceste imperfecțiuni nasc originalitatea unicatul nu marmura gri trebuia altceva alte arte se transformaseră atât de mult încât nu mai erau recunoscute decât de foarte puţini vag persista aburul inefabil al poeziei fragmente din perioada aceea când literatura începea să se disipeze bănuia ar mai fi trebuit să fie ceva o altă sculptură poate Rodin nu acesta era mesajul Brâncuși da infinitul zborul Pasărea Măiastră

setea dureroasă aridă apa transformată în gheață pretutindeni geometrii viața spiritul nemuritor când plantă când animal când mineral planete și sori toate acele întruchipări efemere materializări momentane forme luate din când în când de acest spirit nemuritor adevărata forţă vitală

nu putea vorbi uitase tot ce nu rostise din adâncuri de gheață setea se răzvrăti ucigătoare Morgană din himere de timp muzica tăcerea sufletului călător spuneau că singurătatea este un dat dar batiscaful îl proiectaseră la fel de primitiv ca la-nceputuri tot pentru doi
ecouri pasajul prin care tocmai trecură

În compartiment au rămas oameni, puţini...
- Implant de informație sub hipnoză? Amintirile cui le-am trăit? Câmpul de flori, peștera întunecată... Totul atât de real! Iminența răului pe care nu-l pot opri?
- Nu poți opri răul! o aud pe Clara, ca prin vis, de undeva de departe... Conștiința, un dat pe care-l primim atunci când ne naștem.
Vocea Clarei mi se pare ciudată. Străină. Starea de confuzie persistă. Ca după anestezie. Deşi ştie, cumva a aflat că suferinţa este benignă, sufletul ezită să revină în trup… De ce oare toate?
– Ştiinţa binelui şi răului?
- Într-un fel. Fiecare știe atunci când greșește, dar uneori refuză să recunoască și merge mai departe. A încerca să împiedici producerea răului, înseamnă de fapt să-l cultivi, să-l faci să sporească. Cu greu vei reuși să-l oprești. Să-l distrugi? Niciodată. Pentru secerători există numai două anotimpuri. Cel al lacrimilor se apropie de sfârșit, sau, poate, a început deja secerișul...
De la un timp se aude doar murmurul monoton al trenului. Clara? A fost o colegă, pe drum... Am pierdut-o. Nu mai știu. Într-o stație. Pe măsuță se clatină, se frunzărește, o carte din care am citit mai puţin de jumătate. Au fost răpiţi pământeni, transformaţi într-un fel de roboți cu ajutorul undelor electromagnetice, reduşi la o asemenea stare de imbecilitate, încât, dacă li se ordona să-și sacrifice prietenii, frații, rudele, părinții, se supuneau de îndată, fără remușcări. Fără speranțe. Ridic privirea. Peisaje lipsite de diversitate. Se perindă. O lume infundibulată cronosinclastic*. Imagini se disipează încet, până ce totul dispare. Un cer de singurătate.
Trenul opri.

***

2. Gheţarul din abis

...păienjeniş, putregai, pretutindeni
- de ce nu-mi vorbești? întreb umbra

umbra se chircește printre vrejuri strivite de furii, mii de aşchii,
eideză** a unor rânduieli nerostite coada dragonului s-a frânt
peste pământ durerea, neputinţa, dar mai ales teama,
platoul, un atol, refugiu printre valuri rostogolite de stânci rece metalul sfâşie carnea palmelor păsări furioase se năpustesc, îmi sfâşie stomacul, faţa, zdrobite de vânt pleoapele sângerează, nu pot continua, încrâncenarea furibundă a nevăzutului Shylock, încet, infinitezimale, secundele trec, las cablurile din mâini, aceasta va fi clipa în care

şi nu cad braţele care mă susțin miros a cald, a pâine dospită, a apă, cineva îmi spală rănile, faţa, ochii, pot din nou să-i deschid, desluşesc chipuri, chipurile, le recunosc: brutarul, negustoreasa de peşte, florăreasa, vânzătorul de zarzavat şi vânzătoarea de mere, vânzătorul de pasmanterii, ghicitorul în stele... aură fină ca o plasă de aur deasupra pieţei duh bun, al blândeții, brațele tuturor se cuprind se întrepătrund precum rădăcinile arborilor suspendaţi între cer şi pământ turle strălucesc în aerul diafan

în sala imensă, candelabrele par atârnate de cer, e sărbătoare la castel, veșminte cu falduri bogate, gânduri, mii de gânduri se leagănă în vânt, am amețit urmărind cu privirea uimitorul lor vals, mari blocuri de marmură albă, mari blocuri de marmură neagră, sufletul lumii se rupe, un copil, în haina lui străvezie, înlătură plasa legilor care îl ține legat

Este cel mai mare și cel mai vechi din lume. Cifrele nu s-au dat încă publicității, dar rezultatele unor studii recent revelate confirmă acest fapt.

Mi-e rău și am febră, am o mare de noapte, o mare de teamă, mă dor milioane de gânduri, mă frământă milioane de șoapte... și trebuie să fug! Să fug! De nimic, spre ceva. Balaurul, urâtul, nimicul, cel ce pustiește lumea de-o vreme, a ajuns și la noi la hotare. Nu știu cum arată, doar visele, norul de gânduri ce-a adăstat zile și nopți, zbuciumul, șoaptele... Parcă îmi amintesc toate-acestea, le-am privit ca prin apa unui timp fără spațiu, dar nu știu unde, nici exact cum, dacă s-au întâmplat sau dacă se vor întâmpla.
Iată-mă, acum, coborând spre abis!

Un drum asfaltat mai întâi, cu meandre șerpuind lin la poalele munților, de-a lungul unor văi proaspăt înverzite. Culmi însorite, înzăpezite încă, asemenea unei turme de iaci, adastă cu blândețe granitul fără-nceput și fără sfârșit al cerului. Curând însă asfaltul este bombardat de bolovani sfărâmicioși și încetează brusc. Drumul, sau ceea ce teoretic ar fi trebuit să fie un drum conform marcajului turistic, începe să urce abrupt. De fapt o cărare, pe care o urmăm cu îndoială, sub euforia peisajelor. Amăgitoare frumusețe. Mici cătune răsar de o parte și alta a primejdioasei poteci. Nefiind loc de întoarcere, cu răsuflarea tăiată, urcăm spre acel ceva despre care nu știm cum arată, dar e singurul care ne poate oferi adăpost. Acolo unde culmea se sfârșește, începe un nou povârniș, pădurea de jad. Aburi dansează, în văluri orientale, deasupra drumului spre grotă. Direct spre abis. Trepte metalice, aproape verticale, înguste, mărginite de cabluri, conduc spre adâncuri. Din loc în loc, mici paliere, aducerile-aminte, între lumi suspendate, fac porți.

***

3. Realități paralele

Umbrele mohorâtului Saturn se disipează încet și dispar. E clipa aceea nebună, acea clipă unică în care lumina răzbate sticla împărăției de gheață, reverberații în mii de culori… Lacul sculptat în albastrul de gheață, cu nuferi și broaște țestoase, reflectă în unde grădina, castelul...

- Nu eşti exactă!

Încerc să mă dumiresc. Ce vrea să spună seniorul Verde Albastru? Privesc în jur. Încăperea altui castel. Supușii dorm cu zâmbete senine întinse pe chipuri la adăpostul unor ziduri din cărămizi de carton aranjate frumos, în ordine cronologică și pe culori. Seniorul pare furios. Știu. Fără cuvinte, șoapte de vânt. A primit firman și solie de la seniorul din sud, mare vel logofăt și vasal al altui senior mai mare din sud. Au adus și-au instalat la castel o vorniceasă nouă la rândul său, vasală altui senior și mai mare din sud. Sau din nord. Vor face alte încăperi din cărămizi de carton. Captivi în mrejele acestui joc fără sfârșit, vor continua să aranjeze alte și alte cărămizi de carton, în ordine cronologică sau după culori. Într-o zi, fiecare, la rândul său, fiecare va adormi, zâmbind.

Am răsturnat zidul camerei mele. Acum trebuie să aranjez cărămizile din nou. Și nu mai știu cum. Eu sunt ricșarul. Ricșa mea a crescut la castel precum carapacea de broască țestoasă din lacul albastru cu nuferi de gheață. Eu sunt ricșarul care vin, care pleacă, purtându-mi tristețea în carapace de broască țestoasă, dintr-un loc unde cărămizile de carton nu au loc, nu au timp. Tatăl meu a făcut pentru mine o grădină frumoasă, din care nu știu când, nu știu cum, într-o zi m-am rătăcit.
cobor, trepte de metal şi de gheaţă spre cel mai mare şi mai vechi … din abis.

***

4. Cerşetori în gară şi trenul care întârzie

Cum aș putea supraviețui acestei zile fără ceașca mea de cafea, fără aburul ei inefabil din care se țese magicul brocart al lui aici și acum? Tot șiragul destrămat al celor care au fost își reconstituie sensul și rostul, nimic nu se schimbă, doar eu, care țes... Cerul. Şi norii. Acoperișuri și case. O ultimă stea clătinată de vânt... Zorii încă nu s-au ivit, doar mirosul marii depărtări. Trebuie să plec.

Am ajuns cu cinci minute mai repede în gară. Câțiva oameni fără adăpost tocmai s-au trezit și se ciorovăiesc. Aceiași. G îmi cere două monezi de 50 bani. Niciodată mai mult. Își ia cafeaua de la automat. Ține paharul între mâinile amorțite și soarbe cât poate de mult, amânând clipa când acesta va rămâne rece și gol. Gesturi stereotipe, sentimentul a ceva ce-am mai trăit cândva. Un fel de plâns care se oprește în gât, o emoție care n-ar mai trebui să existe dar e acolo, de veghe, în locul acela care nu mai e al ei. Gara, accesul spre marea evadare sau marele nostru eșec. Gara și iarna și trenul care întârzie...

Prin aburul rece sclipiri dispersate, forme de agregare a memoriei apei, undele ei se petrec precum umbrele unui tablou. Am păstrat speranța până în iarnă când a venit ziua bumerang. Dimineața. Pete de sânge pe zăpadă. Cei doi câini. Îi luaserăm în îngrijire după evacuarea vecinilor a căror casă mărginea grădina noastră, iluzia unei citadele inexpugnabile, acum în ruine. Zile în șir au urlat a pustiu, zile în șir au refuzat orice hrană, târziu și greu au acceptat apropierea noastră, ca pe copii i-am învățat din nou să mănânce, i-am învățat din nou să iubească. Acel devotament al lor. Atât de profund. Nu l-am mai întâlnit nicăieri, niciodată. Cei doi câini, otrăviți, ghemuiți, încleștați într-o ultimă, inutilă împotrivire.

Buldozerul înaintează cu obstinație prin grădina răvășită, defrișată, grădina în care locul rugurilor semețe de trandafiri îl luară mari pete de sânge pe zăpadă. Candelabrul de cristal se prăbuși. Se-mprăștiară mii de cioburi. Toate lucrurile în care am crezut. Toată ordinea imaginară.

– Hai să fugim!
–Să fugim? Unde să fugim?
Eram singură pe verandă. Rămăsesem cu fărașul în aer, încercând să adun cioburile. Tremuram și cioburile cădeau și se împrăștiau din nou și din nou.
- Nu auzi? Se împușcă!
– Se împuşcă? Cine împuşcă? Cine pe cine împuşcă?!
Buldozerul se opri. Liniștea nefirească era întreruptă din când în când de rafale sacadate. Le auzisem prin filme dar nu credeam că ar putea fi și adevărate. Atunci sună-n odaie telefonul. Un țipăt lung de pasăre rănită. Şi sufletul se frânse ca bufonul. Trezit brutal pe scena dezvelită.
- G., spuse o voce, nu am aflat nici acum cine-a fost, G. a murit... pe trepte...! Legătura fu întreruptă.

Ai noștri arvuniseră sala. Cea mai mare, cea mai frumoasă. N-a mai rămas nimic. Doar pustiirea unor străzi pe care aleargă oameni urlând răgușit. Zgomotul mitralierelor. Imaginea cadavrelor goale, aruncate în curte, la morgă. O ladă de muniții pe care mi-au așezat-o în brațe, nu știu cine și nu știu de ce. Genunchii moi ca de bumbac. Cineva îmi smulge lada din mâini, mulțimea urlă. Crepuscul. În gară...

Apariția Clarei, chiar și în clarobscurul dimineții care încă nu s-a născut, nu poate fi trecută cu vederea. Toate capetele se rotesc după ea, ca răsucite de o pală de vânt și ea vine, subțire, elegantă, mândră în mantoul ei de fiară neagră, lucioasă. Ne salutăm, de departe.
- Hai să intrăm în cafenea, îmi spune odată ajunsă în dreptul meu. Haide, altfel înghețăm. Trenul are întârziere, cu înzăpezirile astea, mai durează, cel puțin două ore.

În cafeneaua cu specific sudamerican e cald și e bine. Perdeaua de fum acoperă fețele oamenilor. Ne așezăm lângă geam. Locul de la geam este foarte important pentru mine, care detest spaţiile închise. Cerem două băuturi calde. Afară e frig, a început să viscolească. Oamenii fără adăpost sunt agitați. O femeie a primit ceva de mâncare. Ceilalți
s-au repezit la ea. Nu pare dispusă să împartă. Se-mpotrivește, se-mpiedică şi cade. Cristalele apei stau să plângă pe geam.

Clara povestește. Nu aud tot ce spune dar vocea îi este liniștitoare, plăcută. Ea nu privește afară, îi urmăresc privirea, în sală. Dacă te străduiești puțin, poți desluși câteva chipuri în apele penumbrei. La masa de joc, bunăoară, un om cu o mască de dovleac, ca acelea care se confecționează de Haloween. Am preluat și noi niște obiceiuri de prin filmele americane. Bine, nu numai. Sunt distractive, mă rog, nimeni nu cred că se mai gândește la semnificația lor. Atmosfera devine bizară. Mi se pare oare, din cauza fumului? Parcă am fi la carnaval. Un om cu figură androgină stă în dreapta, cred că l-am mai văzut undeva. A, da! În filmul acela al lui Mel Gibson. Cam violent pentru gustul meu. Poartă o mască și el, nu pot să-l văd foarte bine. Este cu ei la masă și un actor din trupa locală de teatru medieval. Îi știu pe unii dintre ei, pe el nu îl recunosc, este ascuns în armura sa sclipicioasă, recunosc doar emblema.

În apropierea mesei evoluează, fără prea mare succes, o dansatoare de flamenco, în rochia ei roşie cu paiete. Cam obosită.
- Faites vos jeux. Rien ne va plus!
E bine. Jucătorii nu par animați de plăcerea egoistă, animalică, de a face bani, inevitabilă jocului. Este altceva, în atitudinea lor, ceva afectat. Zâmbesc. Este ca și cum ar avea în intenție… numai facerea de bine. Proiecte, donații, acte de caritate. Dar ceea ce reflectă expresia lor lasă loc unui gând mai cumplit. Sinistru. Dacă-ți dorești bani, măcar îți recunoști adevărata natură, însă în momentul în care începi să te autoconvingi că ai putea face bine celor din jur cu ajutorul lor, poate că nu e greu să începi să crezi că nu ar fi mare lucru să lași ca pentru asta să şi moară ... vreo câţiva oameni.
Dansatoarea se clatină. Caută un loc unde să se așeze. Picioarele lungi, descărnate, dezvelite de faldul foarte subțire, îi tremură, precum crengile răvășite de vânt. Un mascat, în costum de marinar, se apropie de ea, oferindu-i brațul. Se înclină reverențios... Dar, acum observ, omul acesta nu mai are calotă. Calota craniană a marinarului a dispărut în fum.
- Ce spectacol! Cam de dimineață au început animația, nu crezi?! îi șoptesc Clarei, uimită.

Ea tace. Tace de-un timp. Și-a scos rujul din geantă, și oglinda. Se privește distrată conturându-și buzele. Buzele ei sunt incredibil de mari, ca niște pete pe zăpadă. Afară oamenii fără adăpost devorează trupul femeii căzute. Zdrențe împrăștiate pe asfalt, rămășițe ale festinului, în balta proaspăt dezghețată, imensă, ca o oglindă. Sângele a topit zăpada din jur și a înghețat pe asfalt, fără să-și poată urma cursul firesc, spre țărână. În oglindă se reflectă cerul, roșu-ntunecat. Femeia dispare înghițită de ultima undă.
- Iată, zorii canibalismului, timpuriu! observă Clara cu sarcasm. E cald. Omul fără calotă se topește, încet. Noi, ceilalți, suntem la adăpost, nu-i așa? Trenul mai poate să-ntârzie.

***

5. Drumul care nu există

„Pe la ora cinci după-amiaza, toți copiii sunt triști: încep să înțeleagă ce este timpul” Stephane Audeguy

Ațâță vântul duhurile toamnei. Răvășite, frunzele se rotesc, apoi, cad. Se prefac, nu sunt moarte. Un caligraf a scris pentru ele poeme. Le zărim în oglinda retrovizoare, printre norii cirus, dansează, ușor desuete, în rochii de vals. Pe când, noi, ne prăbușim în abis. Pe toate cele patru roţi. La marginea clipei. O platformă providențială. Ne oprește la timp. Doi păstori din mileniul trecut veghează turma de mioare. Privim: ei, spre cerul schimbător al toamnei; noi, mai aproape, în vale, unde se prelinge sinuosul drum de asfalt.
- Nu vă supărați, acesta este drumul care vine de la Sebeș și duce la Tg. Jiu?
- Ba nu. E drumul spre Obârşia Lotrului.
- Cum ? Adică, dacă ne întoarcem pe drumul acesta, nu ajungem la Sebeș?
– Nu. Ajungeţi la Şugag.
- Dar pe hartă este trecut drumul care coboară de la Sebeș la Târgu Jiu.
– De la Sebeş la Târgu Jiu? Nu există!
neeeheeexistăăhhh...neeehheexsităăhh... ! murmură turma de mioare.

Norii au adunat multe culori. Poate caligraful, a încurcat cernelurile, de aceea în lume s-a făcut așa de târziu. Mai departe drumul se obrintește printre gropi adânci și noroi. Totuși, acesta este drumul însemnat de pe hartă. E greu să ne întoarcem. Nu privim înapoi. Sunt moșii de toamnă. Oamenii aprind celor adormiți lumini. Pâlpâie lin în crepusculul amurgului trasând ele însele o cale. Alt drum.
Așezările și luminile lor devin din ce în ce mai rare. Oamenii sunt tot mai rari. Străbatem inima codrului, inima neîmblânzită a Munților Carpați. Un rătăcit cu portbagajul supraîncărcat de lemne proaspăt tăiate se chinuie să urnească vehiculul înțepenit în glodul gălbui, maleabil, care ar fi fost, conform hărții, drumul național E..... Ne opintim să-l ajutăm. Mașina pornește. Acesta e drumul? Acesta este. Să mai întrebăm după ce trecem de Obârșia Lotrului. De Obârșia Lotrului? Dar nu mai e nimeni în jur. Doar trunchiurile retezate ale copacilor iau în lumina lunii abia răsărite înfățișări din cele mai stranii. Stele strălucesc, de multe mii de ani, la fel, sau poate altfel. Cine ar putea să ne spună? Doar munții. Dar ei nu vorbesc. Au tainele lor. Spun unii că drumurile noastre ca și tainele noastre sunt scrise de astre, alții că sunt scrise de nori. Eu cred că munții scriu tainele noastre, pentru că toate izvoarele, nu-i așa, își au obârșia în munți.

-Voi sub ce astre v-ați născut, oameni buni !?

De această dată întrebarea nu sună ca și cum seniorul chiar ar vrea să știe care de unde venim, ci a exasperare și a neputință. Un murmur nedefinit străbate peisajul dezolant, acest loc din care nu se știe ca cineva să fi scăpat vreodată. Doar atât ni se îngăduie: să fim arheologii propriilor noastre fiinţe. Regulile pe care noi le cunoaștem foarte bine, în sensul că le învățăm ca să știm cum le puteam evita, ei bine regulile astea îl intrigaseră pe senior foarte tare. Sau îl enervaseră foarte rău? Sunt regulile noastre, pământene, obiceiul, cutuma, singurul adevăr de neeludat.

La fermă sunt specii din aproape toate colțurile galaxiei: înrobitorii annanuki de pe Nibiru, transcendentalii reptilieni inuaki de pe Inua, gazoșii verieni aflați în permanență în căutarea unui suport de care să se agațe cu ventuzele lor translucide, umanoizi din diferite generații, şi alți refugiați de pe planetă. Toate aceste făpturi purtate aici de evenimentul imposibil de prevăzut chiar și pentru intuitivii inuaki, alcătuiesc un univers al lor. În mare parte fiecare a reușit să se adapteze la mediul acesta ostil, a reușit să-i înțeleagă pe ceilalți și să-i accepte. Inuaki au un rol covârșitor în stabilirea unor relații formale, jucând nu de puține ori rolul de traducători celor ce își însușesc mai greu limbajul universal. În general ne avem bine, dar granițele dintre noi nu au dispărut în totalitate. Încă sunt unii grupați după afinități cum ar fi: originea planetară, culoarea ochilor şi-a pielii… De exemplu, omuleții verzi se au foarte bine cu cei roșii. Cei mari, trolii, se au bine cu verienii. Lingușitori și profitori ca niște lipitori de la noi de pe pământ, aceștia trag avantaje din orice situație. Trolii îi acceptă, se pare că există un fel de simbioză între ei. Nu am depistat încă în ce constă aceasta, dar trebuie să fim atenți ce gândim. În orice moment ne poate auzi gândul vreun inuaki și fără nicio intenție rea, greșită adică, răul aici nu există. Fără nicio intenție mai binezis nezis să-i informeze pe annuaki. Nu de puține ori ascendentul astral conferă un fel de rang de prioritate. Noi, pământenii, suntem foarte puțini și nu avem încă pe deplin întipărită în ADN - ul nostru spiritual informația întregului. Totul este unul singur. Așa ni s-a spus.

Vorbesc uneori cum ai nota pe marginea cărții. Până nu demult, cel mai important suport de stocare și transmitere a informației la noi pe pământ, de la copiștii din vechime, la caligrafii evului mediu, de la tiparnițele care rezumau credințele lumii, la computerele care dezbrăcau existenţa de sensul ei transcendent. Între suportul pe care lumina cuvântul și acela care crea furând nimicului cuvântul, a existat o legătură de netăgăduit. Câte zbateri, câte nopți nedormite, câte angoase și câte căderi! Dar câtă lumină a adus în lume cuvântul! Și câtă speranță în adevărul său de netăgăduit. O carte păstra în paginile ei nu doar informația ca atare ci și veselia sau tristețea, smerenia sau indignarea, infatuarea sau resemnarea celui care avea ceva de transmis. Și nimeni nu a reușit vreodată să ucidă cuvântul. Nici când l-au ars pe rug, nici când l-au răstignit în piețe. Cuvântul a ieșit mereu la lumină ca adevărul din fântâni. Cartea e vie! Ea îți vorbeşte prin miile de ani. Lumini se aprind ca un licăr pe ape. Vorbesc și tresar. E doar vis.

***

6. Întâmplarea

Plec dimineața cât e încă noapte. Vin seara. Şi tot noapte e. Compartimentul galben leșiu cu vederea spre un zid de cărămidă sterp și prost alcătuit. Cu asta rămân din parcursul unei aproape întregi săptămâni. Noaptea foarte mult s-a lungit. Zilele sunt din ce în ce mai scurte. Dar poate chiar de aceea, dacă ar fi să pictez sentimentul acestei zile aș desena o floare a soarelui. Ai spune, nimic spectaculos, doar recunoștința plantei pentru toate este ceea ce face magia.

– Mă dor umerii de la un timp, mă plâng Clarei.
- Umărul drept te apasă, dar este rezistent și puternic, umărul stâng este acela care te doare. Ești sigură că vrei să pornești în călătoria aceasta? întreabă ea cu îngrijorare.
Clara si Gabriel sunt pentru mine Bagheera și Baloo, dar unde plec nu îi pot lua cu mine.
- Da, voi face această imersiune în marea fascinantă, extraordinară a singurătății mele. Trebuie să ucid monștrii care o populează acum, altfel mă vor bântui, monștrii pe care eu i-am născut, i-am iubit, gândind că fac bine. Ca toate creaturile, mici, erau drăguți, dar au crescut, altfel decât am vrut, altfel decât am crezut...

Nu pot, nu pot, bolborosesc în timp ce mă scufund în lichidul galben vâscos.
Nu pot, repet și nu mă mai aude nimeni, să iau pâinea de la gura săracului, să las pe drumuri văduva și pe copiii ei, numai ca să-mi fie mie bine, nu pot să-l jupoi de viu pe amărâtul care îngheață în piață să-mi vândă mie bucate, să-l trag în țeapă pe cel ce-a asudat în arșița verii ca pentru mine să se coacă grâul, nu pot ca drumul meu de zi cu zi să îl blindez în carapace de metal, să văd cum cresc pe șesul vitei, ziduri, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai goale...
Mă ține umărul drept, mă doare umărul stâng, balaurul cu șapte capete-otrăvite vine spre mine. Foc și pucioasă aruncă balaurul pe nări! Vântul adie o floare galbenă. Şi e zi. Şi e noapte.

- Ajunge! Mulțumesc. Toată lumea este invitată la cină. Diseară veți afla detaliile despre noul post.
Voila! Explodă de fericire inima mea. Toți anii aceștia de militărie la greu, antrenamente, verificarea condiției fizice în stare de subimersibilitate, imponderabilitate. Teste psihologice. Zilnic. Analize. Asimilarea atâtor cunoștințe despre culturi, despre religii, istorie, comerț, politică, genetică, astronomie, astrologie. Iată, în sfârșit, împlinirea! Mă întorc. O să-i revăd pe cei dragi. Pe Gabriel. Mâncarea este cam seacă, dar nici că mai contează acum. Urmează să plec. Unde? Când?
- Mâine, răsună o voce în stânga mea. Întorc privirea. În stânga mea se află Jan. Îmi insuflă multă încredere acest uriaș cu barba roșie. Dar nu-l văd articulând nici un sunet.
– Unde? îşi continuă calea gândul nerostit?
– Pe Tethys. Deocamdată.
Tethys? Automat încerc să revăd cu mintea unde anume pe glob se află Tethys. Brusc îmi aduc aminte. Tethys este un satelit al lui Saturn, singurul corp ceresc din sistemul nostru solar presupus a fi propice vieții În formele cunoscute.
- Vei pleca la conferinţa intergalactică, unde ne vei reprezenta interesele în chestiunea Europei de Est, continuă Jan să-mi vorbească. În gând? Starea de ambiguitate continuă. Şi senzaţia că, de fapt, nu ştiu ce, am pierdut.
– Dar Gabriel? O să-l mai văd? Oare când într-o viaţă de om?
- Cine știe? Poate. Cândva...

„...formarea unei civilizaţii depinde de sensul pe care îl dă un popor vieţii şi atitudinii faţă de ea... ”

Mă aflu la finele unui stagiu îndelungat, simt acest lucru. Faptul că am fost chemată la Consiliu îmi confirmă acest fapt. Când Jan şi-a făcut prezentă apariţia, aproape nu l-am observat. Aşteptam în antreu, să fiu chemată, din clipă în clipă. Jan se oferi să mă ajute, poate câteva indicii? Nu e bine să refuzi niciun ajutor de nicăieri, niciodată, oricât de insignifiant ți-ar putea părea acesta la un moment dat. M-am gândit că n-ar fi rău să mai aflu câte ceva din culise. Nu mai prea era timp, puteam fi imediat chemată în sală. Jan reuşi totuşi să-mi strecoare rapid câteva informaţii. Am aflat astfel că de Wreiss este unul dintre cei mai fini cunoscători din lume în ceea ce privește chestiunea Europei de Est. Știe multă istorie, cunoaște foarte bine problemele de natură economică, politică, etnică și religioasă. Mai mult decât atât. De Wreiss nu este doar un bun şi atent cunoscător, el s-a integrat, face parte...

Era important pentru mine să aflu cât de mult, dar pe panoul de comandă se aprinse beculețul verde. Trebuia să intru în sala în care nu mai fusesem niciodată, despre care însă se povestea într-un mod mult mai mult misterios decât despre o antică sală de tortură. Lumina filtrată indirect era confortabilă. Tabloul de comandă, miile de beculețe care clipeau intermitent, hărțile insertizate pe toți pereții încăperii, creau o impresie neverosimilă de halou, de spațiu extraterestru. Am fost invitată să ocup un loc liber la masa ce trona în mijlocul încăperii. Împrejurul mesei ovale, se aflau așezați membrii Consiliului, mai puțin de Wreiss. Pe unii dintre ei îi cunoscusem deja. Încercai să citesc pe chipurile lor ce simt, încercai să aud ce gândesc... Limba gândului este o limbă universală, o știm din copilărie, a doua limbă maternă, sau întâia? Undele alfa, acel ceva care îi spune puiului de păianjen cum să-şi ţeasă pânza, păsărilor călătoare care este drumul lor…

În timpul acestor ani piaţa mondială a fost rigidizată printr-o conjuncţie de norme comerciale şi concesiuni tarifare acordate între grupuri de ţări. Ca o reacţie la aceste organizaţii internaţionale constituite de către statele Europei Occidentale s-a edificat în Est un alt bloc, format din democraţiile populare ale Europei Centrale şi de Est. Consiliul va acorda ajutor economic acestui bloc nou creat. O Europă unită, înfloritoare este în interesul consiliului.
Ideea unei Europe unite nu este nouã şi a mai fost vehiculatã în diferite împrejurãri. Necesitatea acesteia a apărut încă din Antichitate. Un prim exemplu de organizare politică îl regăsim la Roma, care de la o comunitate restrânsă la dimensiunea unui stat, a realizat într-o primă etapă unitatea peninsulei stabilind încetul cu încetul autoritatea sa în jurul întregii Mediterane şi mai apoi până la “marginile lumii”, de la Atlantic, la Marea Neagră şi Marea Caspică. De la politica cetăţii la politica dominaţiei mondiale ab urbe ad orbem, s-a ajuns la mundus romanus. Mundus romanus a adus securitate externă şi internă locuitorilor imperiului. Favorizată de o reţea densă de drumuri propice atât comerţului cât şi deplasărilor rapide ale unităţilor militare, pax romana a însemnat organizarea imperiului cu toate implicaţiile sale. De exemplu, prin edictul din 212 al împăratului Caracalla, toţi oamenii liberi din imperiu au devenit cetăţeni romani, o astfel de cetăţenie nemaifiind întâlnită până la crearea Uniunii Europene.
Pe ruinele Romei s-a închegat o nouă unitate, de data aceasta nu economică ci spirituală – unitatea lumii creştine. Prima încercare de construire politică a Europei sub semnul crucii a aparţinut lui Carol cel Mare. A fost o încercare de reconstruire a imperiului cezarilor, reuşită numai parţial întrucât, în mare măsură ca o urmare a Marii schisme din 1054, i-a lipsit o parte din continent, în principal partea răsăriteană, Imperiul Bizantin.
Revoluţia franceză de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat: drepturile omului şi ale cetăţeanului, dar şi drepturile popoarelor, Directoratul şi mai apoi Imperiul au făcut, ca pentru câteva decenii, o mare parte a Europei să fie organizată pe model francez. Construcţia napoleoniană, făcută prin forţa armelor, s-a prăbuşit odată cu dispariţia Împăratului. Franz Joseph încheie cu Alexandru II, ţarul Rusiei şi, ulterior, cu Wilhelm I, împăratul Germaniei, alianța celor trei împărați ca un acord consultativ între cele trei imperii. Spre sfârşitul domniei a acceptat ideea că: "Imperiul multietnic este o anomalie în Europa modernă".
În perioada interbelică s-au afirmat numeroase proiecte care anticipau tentative mai coerente de unificare a Europei după un model federal. Se poate vorbi astfel de o continuitate istorică prin contribuţiile aduse acestor construcţii teoretice la ceea ce va deveni în prezent Comunitatea Europeană.

Murmurul discuţiilor fu întrerupt de o voce. Involuntar, întorc privirea, undeva în dreapta, unde remarcasem, la intrarea în sală, ceva ce mi s-a părut a fi panoul unui retroproiector uriaș. Pe panou, zăresc în mărime naturală, un om de statură potrivită, cu ochi albaștri, scânteietori. Şi iar senzaţia aceea de deja vu. Un chip pe care l-am mai văzut undeva. L-am cunoscut pe acest om, mai demult, într-o călătorie. Pe holul compartimentului. Omul care exclama cu însufleţire în timp ce peisajele se perindau: "Hoh, Tenger! " Omul care vorbea despre atât de multe lucruri. O poveste. Despre forţe aflate în opoziţie, asemenea unor blocuri imense de marmură albă, de marmură neagră, dansând... Cum a evoluat dușmănia. Apariția puterilor politice, comercianții necinstiți și falsele religii. Despre Cel ce vine cu norii, despre comunicare, despre mijloacele de comunicare. Acel om să fie chiar stăpânul uneia dintre cele mai mari companii de telecomunicații din lume?

***

7. Floarea vieţii

Doar dac-ai plâns îţi poţi aduce aminte! Dalbe zăpezi se aștern pe coapsa pădurii de jad. Dinspre munți, ceața. Învăluie acoperișuri, case, turla bisericii. Umbre se preling, în odaie, printre rafturi, printre cărțile lui Jules Verne. Volume rătăcite, oarecum stinghere printre alte tomuri de specialitate. Nu este întuneric, nu încă, numai tristețe, premergătoare, nesfârșit de adâncă...

Frau Bonferdt aprinde lumina și lasă pe birou, zâmbitoare, tăvița de argint cu cele două cești de cafea aburinde. Este o persoană bonomă, bucălată, cu bucle blonde și ochi albaștri, inocenți, de copil. De fapt este administratoarea imobilului la al cărui ultim nivel am închiriat un spațiu cu vedere spre munți. Nu e obligată să mă ajute în niciun fel, dar îi place să se facă utilă, să fie plăcută. Îi mulțumesc amabil în timp ce ea se retrage, într-o efuziune de cuvinte frumoase și arunc o privire fugară pe cartea de vizită lăsată pe marochinul lucios al tăbliei biroului de personajul din fața mea. Milutin Gabriel. Milutin?

Clara mi-a programat această întrevedere. Mergeam prin centru, pe partea aceea a străzii, cândva clandestină pentru românii de rând. Gândeam cu amărăciune că oricând se pot afla printre noi unii care să-ţi spună pe care parte să circuli, să nu circuli, să-ţi interzică, să-ţi arate că eşti naiv, că ignori. Ceva, cineva să-ţi îngrădească libertatea de-a gândi, de a fi. M-a strâns de braţ.
– Nu mă recunoşti? m-a întrebat surâzând vag.
Abia atunci am ridicat privirea. Părul ei proaspăt coafat mocnea ca o vâlvătaie pe cale să izbucnească în lumina ultimelor raze ale apusului. Întotdeauna alta și întotdeauna aceeași. Clara apare și dispare din calea mea, într-un fel teatral. Aş putea afirma, date fiind momentele de cumpănă în care apare şi dispare cu atâta nonşalanţă, într-un fel metafizic.
– Probleme? Sănătatea?
- Viața, glumesc, pe un ton pe care l-aş fi vrut egal, dar îmi ies şi câteva note false.
- Viaţa, viața este o călătorie, o invitație spre necunoscut. Detașează-te! Bucură-te de fiecare clipă, bucură-te acum! spune ea prinzând în palmă un fulg dintre cei care tocmai prind să se cearnă. În vitrina magazinului de antichități, printre mobile vechi și statuete prăfuite urma fugară a unui zâmbet. Întorc din nou privirea, curioasă, spre interlocutoarea mea de ocazie. Chipul ei este acum serios.
– Ştii, aş dori să te rog ceva. Doresc să vorbești cu cineva, vocea ei devine tainică. Este vorba despre un proiect, o asociație, sau o fundație, ceva, în sfârșit, rămâne de văzut. Până la poarta imobilului unde se află noul meu sediu, am stabilit amănuntele întâlnirii. Ne-am despărțit apoi. Adică, ea, a dispărut. Fără să-mi dau seama. În felul ei misterios.

Personajul tocmai s-a așezat pe scaunul dinaintea mea - un jilț vechi, capitonat cu pluş, foarte bine recondiţionat, chilipir, l-am achiziţionat împreună cu cele două statuete miniaturale din marmură, de la magazinul de antichităţi. Este în floarea vârstei, are o statură impunătoare. Adică este bine făcut, bine îmbrăcat, cu oarecare nonşalanţă. Emană o undă discretă dintr-un amestec cu iz oriental. Chipul are ceva fascinant, misterios. Obrazul smead, ferm delimitat de o bărbie energică, ochii neobișnuit de mari, adânci, străjuiți de gene negre, lungi și dese, de sprâncene stufoase, aduse puțin către tâmple, continuate cu un semn din naștere pe partea stângă, fruntea înaltă, eminesciană, nasul acvilin.

Îmi întinde proiectul asupra căruia urmează să se poarte discuţia. Este învăluit în coperţi din piele maronie, pe care este inscripţionată o poartă, asemănătoare cu porţile maramureşene, cu un motiv gravat. Motivul îmi este cunoscut. În copilărie tatăl meu obişnuia să sculpteze acest model pe diferite obiecte din lemn. Mama a fost nevoită să le vândă, imediat după moartea lui. Un colecţionar de obiecte de artă s-a oferit să le cumpere la un preţ avantajos, dar numai toate la un loc, împreună cu alte vechituri rămase la noi în pod de la proprietarii anteriori. Motivul constă într-o floare din forme geometrice combinate, asemenea celor care alcătuiesc cristalele de gheaţă. Floarea vieţii. Parcă aşa se numeşte motivul, din câte mi s-a spus.
- Îţi aminteşti?

Cine-a vorbit? În încăpere domneşte tăcerea. Eu răsfoiesc fugar paginile proiectului. Mă simt ciudat. Am frisoane şi mă doare capul. O stare de irealitate domină atmosfera. Îmi amintesc. Un basm din cartea pe care am primit-o în copilărie, de Crăciun. La graniţa dintre material şi imaterial, văd. Pădurea de argint... Pădurea de aur... Pădurea de jad. Ţara de dincolo de păduri. Milutin învinge balaurul. Milutin le cere oamenilor să fie uniţi şi să înţeleagă faptul că puterea acestuia vine din slăbiciunea lor. O altă lume se clădeşte după moartea balaurului, alte reguli, alt port. Visând poţi schimba lumea. Desenând cu gândul imaginea lucrurilor, acestea se pot întrupa.
Milutin expune proiectul cu glas deferent, monoton. Un fel de ceaţă a gândurilor mă împiedică să ajung la substrat. Nu înţeleg rostul cuvintelor: Libertatea este o stare a conştiinţei fiecăruia. O conştiinţă nouă. Este târziu. Simt că am febră. Promit să studiez proiectul cândva, cât mai curând. Cer un pic de răgaz. Rămâne să stabilim o nouă întrevedere, după ce-mi voi fi format o idee. Îl însoţesc spre ieşire, câţiva paşi, moment în care Frau Bonferdt dă năvală în încăpere, cu un platou de prăjituri.

- Nu cred că mai trebuie, precum vedeţi, musafirul nostru tocmai se pregăteşte de plecare.
Înainte de a ieşi pe uşă, însă, Milutin serveşte politicos o prăjitură, spre încântarea drăgălaşei doamne. Frau Bonferdt ar mai rămâne la poveşti câteva clipe. Se străduieşte să intre în conversaţie privind insistent inscripţia de pe coperţile din marochin ale proiectului. Ar depăna amintiri. Aflăm că amicul ei, Gustav Krech, este un filatelist înrăit.
- Am şi eu un clasor vechi. L-am salvat dintre lucrurile rătăcite în podul casei noastre din copilărie. Mie nu prea cred să-mi fie de folos, dar dacă doriţi vi-l aduc, să-l vadă, încerc eu să întorc amabilitatea prea binevoitoarei doamne.
Încăperea se goleşte. Ca la teatru. Trag draperiile. Las catifelei nopţii luminile oraşului. Înainte să părăsesc la rândul meu scena, închid proiectul în sertarul biroului, răsucesc cheia, o arunc în poşetă şi ies luând cu mine durerea de cap.

***

8. Expresul

I-am înmânat lui Frau Bonferdt clasorul promis. Ea este mai mult decât fericită. Îmi spune că urmează să se căsătorească şi va pleca într-o călătorie. N-o să ne mai vedem pentru timp. Regret plecarea ei.

Frau Bonferdt este genul de persoană despre care unii locatari spun că nu vede pădurea de copaci. Eu m-aş hazarda doar să spun că este un om al detaliului. Nu pot decât să-i mulţumesc pentru felul în care a avut grijă de toate, în timpul prelungitei mele convalescenţe. A reprogramat toate întâlnirile din agendă. A verificat mailu-rile şi chiar a transmis câteva atunci când urgenţa impunea acest fapt. Nicio urmă de praf pe birou, pe etajere, pe covoare nicio scamă. Şi proiectul. Iată-l, pe birou! Aşteaptă cu multutitudinea lui de-ntrebări să fie răsfoit. Am încercat la un moment dat, arzând încă de febră, să mă apuc de treabă. Promisesem. Am revenit la birou, l-am căutat. Îmi aminteam, foarte vag, doar că l-am încuiat în sertar. Slăbiciunea şi febra m-au făcut însă să nu îl găsesc. Frau Bonferdt m-a asigurat că se va ocupa de toate, să nu-mi fac griji, şi m-a trimis acasă.

Răsfoiesc proiectul. Este descris frumos, ca o carte. Despre comunicarea dintre oameni. Despre oameni, despre faptele lor, gândurile lor, tot acel păienjeniş întreţesut, ca milioane de fire de iarbă. Ridic privirile în cautarea unui suport familiar. Pe birou. Cele două statuete. Alături, un ziar, răsfoit, de Frau Bonferdt probabil. Aruncat oarecum neglijent. Pare a contrazice ordinea.

Eveniment. Trenul acesta, renăscut din propria-i cenuşă, opreşte în gară o dată pe an. Scăpat de nazişti, oprit de comunişti, această efigie a cosmopolitismului, a supravieţuit ambelor războaie mondiale. Deşi, în timp, din ce în ce mai puţini pasageri, au început să primească permisiunea de a trece graniţele Blocului de Est. Norocoşii pasageri ai noului express pot aprecia astăzi opulenţa. Stilul art deco al vagonului-restaurant. Cristal veneţian, tapiserii orientale, porţelanuri chinezeşti şi piese de mobilier din cedru sau lemn de trandafir. Toate făcute să reânvie atmosfera începutului de secol XX. Pentru prima oară, după căderea comunismului, celebrul tren, va pătrunde în gară, din nou, chiar şi cu două ore întârziere.

Toate sunt la locul lor. Pe măsuţă ceaiul răsuflă cald, ca o făptură apropiată şi dragă. Şi cartea, cartea este vie. Trag draperiile. Deschid fereastra. Un imens perete compact. Ceaţa. Şi nu mă mai tem. Ştiu că de fapt, în golul acela pe care trebuia să îl umplu cândva cu fantasme, mai există o lume şi încă o lume şi încă o lume. Şi cel mai important, acolo sunt oameni. Oamenii stabilesc între ei căi, trenuri, vapoare, cuvinte…căi de comunicare.

Coboară seara. Regală. Înveşmântată în zăpezi voluptuoase. Înfloresc lumini. Ghirlande de lumini. Îmblânzesc întunericul, împodobesc orașul. Gara se apropie. Compartimentul e gol. Cobor bagajul. Cu grijă. Să nu se spargă. Cele două statuete orientale din mileniul trecut. Fereastra compartimentului a rămas deschisă. Fulgi de zăpadă pe obraji şi pe pleoape. Cad lacrimi şi se preschimbă-n diamante. Pe acoperişuri, pe case. Sunt zăpada pe care calci.
Nu privi înapoi, mergi mai departe!

***

Note:

*Infundibul cronosinclastic: Infundibulum (in-fun-di-bu-lum) este un cuvânt în limba latină, termenul fiind folosit în prezent mai ales în sens medical şi reprezintă acea tijă în formă de pâlnie, care face legătura între hipotalamus şi glanda pituitară.“’Crono (kro-no)îinseamnă timp. Sinclastic (sin-clastic) înseamnă curbat în acelaşi sens în toate direcţiile, precum coaja unei portocale. “ Sirenele de pe Titan (Humanitas, 2007), Kurt Vonnegut.
Prin infundibulul cronosinclastic, Vonnegut îşi lansează reflecţia satirică despre sensul vietii, despre încăpăţânarea cu care pământenii refuză să vadă ceea ce e evident şi sub nasul lor şi să caute, în schimb, sensuri undeva “acolo sus”. “Omenirea, neştiutoare în privinţa adevărurilor care se află în străfundurile fiecărei fiinţe umane, privea în afară, înainta mereu spre exterior. Ce spera omenirea să afle în inaintarea ei exterioară era cine anume era responsabil de întreaga creaţie şi care era sensul întregii creaţii”.
Pornind de la teoria lui Kurt Vonnegut, în povestire, este imaginat un tren/ expres, intergalactic, un mijloc de locomoţie, alcătuit din batiscafuri, conectate între ele prin câmpuri electromagnetice.

**Eideza: este o tehnică literară inventată de scriitori greci din Antichitate pentru a transmite prin scrierile lor chei sau mesaje secrete care constă din repetarea unor metafore sau cuvinte cu rolul de a pune la dispoziţia cititorului o idee sau o imagine a ansamblului; în text, termenul este folosit pentru a sugera faptul că o temă cu valoare de simbol urmează a se repeta, pentru a sublinia mesajul liric, mesaj ce urmează a fi întregit şi în cadrul capitolelor următoare ale povestirii.