poezia nu a însemnat niciodată mare lucru

în afară de o duzină de legi scrise în versuri,
nişte doamne cucerite
şi o mână de regi distraţi copios,
poezia nu a contat

altminteri, dacă poezia ar însemnat mare lucru,
ar fi stârnit războaie, i s-a fi alocat resurse,
iar poeţii ar fi avut
case impunătoare
şi demnităţi înalte în stat

însă de undeva (nimeni şi nimic nu putea explica),
ceva imposibil de descris
venea, călca, făcea să tremure, descărna,
dezintegra, desţelenea, sfâşia,
cuprindea pe dinăuntru şi măcina,
exploda, şuiera, zbiera,

de-aşa natură încât toţi au realizat
că numai poeţii, cu fantezia lor, ar fi putut înţelege
şi salva lumea cu un poem, ceva

însă niciunul dintre ei nu era de găsit:

adunaţi undeva la o margine îndepărtată de pădure,
poeţii desenau rime alambicate
pe trupurile frunzelor
care cădeau timid

au auzit un strigăt disperat, îndepărtat,
însă au crezut că e doar soarele care apune