Cerul cu poame zemoşite

A fost uşor să uite. Nu a trebuit să facă mai nimic.
S-a întâmplat natural, odată cu vârsta. Mai greu a fost
să ierte. Să stăpânească arta de a absolvi de vină.
Să lase mântuirea în seama altuia. Esenţa religiei sale.
Deşi în final uitarea şi-a asumat iertarea.
Uită şi... Care era celălalt cuvânt? Iartă şi uită, mumă.

Ordinea lor a devenit inutilă de când i s-a răsucit
ceva în adânc. Un cutremur cu epicentrul sub coaste.
Mâna ce scutură şi reaşază câmpuri sub călcâie de
munţi înţepeneşte cu unghiile adâncite în mitra
pâmântului. Dimineaţa se trezeşte cu maci fracturaţi
între sâni. Soarele sângerează afară în epava iernii
iar ea nu îşi mai poate aminti decât arşiţa din vară.

Nedeile, horile din curtea bisericii. Nunta ei, legarea
cu basma. Fota sfâşiată. Colectivizarea cu sila.
Caii cotropind plaurii. Spicul asprind între palme.
ştiuleţii borţoşi din pătul. Covata cu boabe sfarogite.
Zdrobirea, măcinatul, coca dospită, turta de pâine
stropită cu vin. Sângele din suspin. Cuminecătura.
Barba bărbatului ce ara plaţul dintre buzele ei reavăne.
Cum se mai zguduia plugul semănând.

Dragostea, focul de unde ieşi ud până la os şi vrei
mai mult. Sămânţa încolţind. Răsucirea din vintre.
Ţipetele scremute. Calmul de după. Sfârcurile
frământate de gingiile laptelui. Gânguritul cosmic.
Cum şarpele gemea în somn sub casa de cârpici.
Războiul de ţesut scrâşnind la lumina lămpii de petrol.
Cum luna îşi acoperea pulpele cu macaturile întinse
pe sârmă. Mirosul de cânepă jilavă şi tutun.

Potop de cuvinte neprimenite şi ea se duce iertând după
ele. Datoare uitării cu un oftat de plumb şi o lumânare
sleită. Lasă amintirile, gata! Doar ştii ce urmează.
Aşa îi spune moşul cu sapa de fiecare dată când îi chiuie
noaptea în urechi. Apoi, începe să jongleze în aer soarele
şi inima. Două poame zemoşite. La urmă le izbeşte cu
sapa de cer. Şuviţe roşii se aprind în barbă iar ea îşi
desface cuiele din băierele pieptului ca să Îl primească.

Amurguri cu zâmbet chinuit

are şi hohotul momente de glorie
sare cum un soldat bătrân
din şantul de la marginea şoselei
şi aruncă baioneta în parbriz

apăs pe frână până la capăt şi nimic
nu pot controla acest hohot
mă trezesc în câmp zguduită de umeri
mărăcinii din barba lui
îmi zgârie pieptul

spune să renunţ la zâmbetul forţat
e firesc să doară realitatea fără ea
avea aproape nouăzeci şi doi de ani
ce aş fi vrut mai mult

apoi taie tendonul bocetului din mine
şi îmi acoperă gura cu mâna
maci se lichefiază pe lama baionetei
degetele lui miros a inimă
deschisă fără anestezie

Mă tem de aprilie şi de departe

ce putere ai tu aprilie
să ridici vulcani în Islanda
să aduci moartea mai aproape
cu o ninsoare

niciun avion nu mai zboară
deasupra magnoliilor îndoliate
cu zăpadă

iar nu am fost acolo să sting
pumnul cu lumânări în ţărână

nu ţi-a ajuns aprilie
că ai rupt restul zilelor din tata
pentru zâmbetele
ce mi le-ai instaurat odată
în colţul buzelor

acum mă declari datoare
cu încă o rupere de zâmbet
hohotit de departe

Magnoliile se ridică la cer în aprilie

îngerii nu mor
doar îmbătrânesc la nesfârşit

oasele li se micşorează încet
pielea se strânge şi se subţiază
din ea se ridică apofizele
cum mugurii din coajă de lemn

te aştepţi ca din ciumpii aceia
să erupă pene
sângerii cum florile de magnolie
pământul-anacondă să le înghită
umbra albastră

dar uscăciunea de corp
se încrâncenează peste groapă
şi se roagă
să aibă o înmormântare frumoasă
cu lumânări şi bănuţi legaţi
în batiste
noi
să ne ştergem lacrima zâmbetului

nu au rămas mulţi îngeri în lume
se fabrică tot mai puţine batiste
de pânză

ce torenţial hohoteşte zâmbetul când
aprilie înfige lopata în nori
şi îngroapă magnoliile
în zăpadă