Nu pot să pun geană pe geană,
nu pot să mai pictez poeme
pe care, apoi, să le cânt.
Sunt,
pe primitorul Pământ,
ultimul muritor.
Nu pot să mai presar, pe rană,
sare – căci nu mai doare, ca-n copilărie.
Sarea-n bucate e doar în basme.
Îngerul mi-a murit aseară, în cazne.
Ultima ciocârlie
a supraviețuit trei zile în colivie.
Nu știu cum am scăpat de dezastre.
M-au apărat visele voastre
(impregnate în aerul otrăvit,
ca niște frunze uriașe)
de uragane și ploi,
de cenuși radioactive, de noroi,
de acel dor sfâșietor
ce mă chema spre infinit.
Trăiesc prin voi
și vă duc mai departe.
Eu, omul fără vise proprii, ultimul om.
Mi s-a mai dat o șansă?
Sunt oare penitența tuturor?
Un atom
îi spune altui atom:
„Visează! Asta se așteaptă de la tine!“
Un ozn coboară, ca o buburuză ușoară,
pe-o frunză pe care stau, cuminte,
absolvită (enfin!) de cuvinte.
O ființă verde mă ia de mână
(de ce, după dezastru, totul e verde?).
Mă arată cu mândrie fraților ei:
„Iată o entitate bătrână
ce-a supraviețuit
pentru că n-a mîncat, n-a dormit, n-a gândit
cam vreo lună.
Tocmai ea (cea mai decolorată-ntre femei)
care nu mai vroia, a rămas.
S-o studiem pe îndelete –
așa material mai rar găsești!“

Pe masă, nu mă mai pot concentra.
Mă gîndesc la furnici, la povești…
O altfel de amorțire mă micșorează.
Spun: „A“.
Mâna dreaptă se-ncrâncenează,
se-agață de creion (de ultimul creion, firește!).
Un alt verzișor îmi zâmbește,
cu bisturiul strălucind ca un soare
în mica mea zare.
Un pui gustos, gustos de tot în supă.
Totul se va petrece (întotdeauna!) după.
Timpul e-același prieten misterios
pe care ți se pare că-l știi.
Deasupra mea, într-o oglindă:
eu, care nu puneam titluri la poezii.