Nu există nici o îndoială, buruiana nu se dezminte: 'geaba-i dai cu chimicale, secera nu-i vine de hac, nici sapa nu reuşeşte mare lucru.

Am fost martor la o secvenţă memorabilă: am intrat (grăbit, cum altfel?) într-un wc public, undeva, pe marginea drumului european nuştiucarenumăr.
Imediat ce am deschis uşa, el s-a ridicat în picioare de pe scaunul din spatele mesei scunde pe care erau aşezate câteva şerveţele albe.
Ca de obicei, nu am dat absolut nicio importanţă individului; am sesizat doar că tenul lui era foarte închis la culoare (un lucru firesc veţi spune şi vă dau dreptate) şi cam atât.
Văzusem încă de la intrarea strâmtă - era scris stângaci, cu pixul albastru pe o hârtie mare, albă, lipită grosolan pe geamul uşii - anunţul extrem de important: "intrarea generală - 1 leu".
Chiar aşa scria, vă jur, intrarea generală! Am înţeles imediat că era vorba de lipsa oricărei discriminări între doamne şi domni (perfect normal, nu?), dar acea formulare cu accente de preţiozitate ar fi trebuit, deja, să mă facă ceva mai atent, să mă pună în gardă (cum se zice) asupra faptului că acolo ar putea avea loc evenimente importante, în afara celor la care vă gândiţi dumneavoastră în acest moment.
M-am scotocit prin buzunare, aveam doar hârtii de câte o sută (staţi, nu mă invidiaţi, erau doar încasările din acea zi - bani reprezentând prime de asigurare de la clienţii mei fideli - care trebuiau depuse în casa de bani a agenţiei spre care mă îndreptam) şi... atunci am avut prima revelaţie.
Cu un gest de nabab şi o voce caldă, plăcută, bărbatul tuciuriu, pus acolo să împartă câteva foi de hârtie igienică contra 1 leu, mi-a luat piuitul: "mergeţi, nu este nevoie să plătiţi, nu are rost să schimbaţi un milion".
M-au şocat nu cuvintele, ci tonalitatea vocii şi gestul de însoţire a cuvintelor. Imediat, am ridicat ochii şi, abia atunci, l-am privit cu ceva atenţie: purta o cămaşă albă (parcă ar fi lucrat în farmacie, nu acolo!), pantaloni negri călcaţi impecabil şi pantofi de aceeaşi culoare, bine lustruiţi.
Şi totuşi, până aici, nimic extraordinar.
Afişând, probabil, un vădit aer de superioritate ("cine se crede ăsta să-mi dea el mie voie să mă p... fără să plătesc?"), am continuat să caut prin toate buzunarele şi am găsit, în final, câteva monede care să-mi permită să mă simt "în legalitate" în acel loc.
Mi-a mulţumit şi s-a reaşezat pe scăunelul acela.
În drum spre încăperea care avea să-mi permită să mă reîntorc în societate "alt om", am observat, coada ochiului să trăiască, că apucase să-şi ridice la urechea stângă un telefon mobil, continuând o discuţie începută, mai mult ca sigur, cu câteva minute în urmă.
Nici pe departe nu mi-a trecut prin cap să trag cu urechea, doar că sunt unele momente în viaţă când trebuie să stai aproape nemişcat două, trei minute, pentru că altfel... pot avea loc accidente!
Şi nemişcarea aceea trebuie completată cu ceva concentrare, iar concentrarea duce la ascuţirea simţurilor şi - ca să vedeţi că am ceva aptitudini "deducţionale" - auzul e unul dintre acele simţuri, nu?

Nu, nu e un text cu accente comice, dimpotrivă!

Cum ziceam, stăteam aproape nemişcat efectuând un ritual ultracomun, când deodată, am început să... aud:

"şi pot să-ţi spun că am numărat: sunt exact 82 de ore de când nu am mai avut privilegiul să fiu în preajma ta, să-ţi simt şuviţele negre pe obrazul meu stâng; nu cred că poţi înţelege cât de tare mă doare distanţa ... şi nu pot veni la tine până marţea viitoare, colegul m-a rugat să-i ţin locul are fetiţa bolnavă, va trebui să lucrez de dimineaţă până seara... nu, nu te mint, ăsta este adevărul, crede-mă, îţi jur că mor de dor, dar nu am ce face... promit să-ţi cumpăr baticul ăla roşu care ţi-a plăcut atât de mult... şi o să mergem în parc, te voi ţine de mână ca ultima oară... ţii minte, nu?... nu, crede-mă, nu am cum... înţelege-mă, ştii cât de mult te doresc, dar mi-e imposibil... o să văd marţi ce pot face... poate o să-i cer şefului un avans, să mergem la circ, apoi pe terasa restaurantului unde cântă frate-miu, să mâncăm o friptură în sânge şi să bem vin roşu... acum trebuie să închid, aici permanent intră şi iese cineva, trebuie să servesc pe toată lumea, nu te supăra, te iubesc foarte tare şi abia mai stau să nu fug spre tine... te iubesc, pa!"

Pot să vă mai spun doar că am rămas nemişcat încă 5 minute după ce mi-am terminat treaba pentru care intrasem acolo. Eram ca în transă, nu puteam respira, emoţia mă paralizase. Descoperisem o oază de dragoste pe marginea drumului european nuştiucarenumăr, în anticamera toaletei publice.

După cum spuneam, buruiana asta creşte peste tot.