sînt obosit. o oboseală din acelea care mă face să mă simt superior. oamenilor. pentru că de fapt eu mă simt inferior „by default”. așa am fost educat; un fel de gentilomie pietistă; ardeleneasco-prusacă. anyway, sînt obosit. o oboseală din acelea în care devin cinic la modul sublim. totul începe să se reducă la quintesențe. relațiile și reacțiile la formule și procese chimice. volumele, masa, trupurile, culorile la cifre, biți, octeți, linii, geometrii simple, puncte. materialul la spiritual; la un fel de „de fapt spiritual”. straniu, sînt obosit și simt fizic că iubesc. că „sînt gata să iubesc”; necondiționat. ca un fel de abandon sau ca un fel de sfîrșit de lume. în care totul este normal și nud. în care orice ironie, orice sarcasm și orice teamă generată de ele devin inexistente, absente... ca un fel de baterie descărcată. pe ai cărei poli poți să pui limba la nesfîrșit și nu te mai pișcă. simt cum vin din urmă lucruri pe care le-am promis. și de care încă nu m-am ținut de cuvînt. sînt obosit. o oboseală din acelea care îți creează o lehamite, o ură plăcută față de bani. devin vulnerabil la „spending binge”. la modul real. cochetez obscen cu ideea de a da o grămadă de bani pe acel parfum tînjit de la nasomatto sau de la profvmvm. și da, asta este un fel de răzbunare crasă a spirit(ualului) pe material. sînt obosit. îmi dă tîrcoale duhul tînjirii după ideea că undeva dacă aș fi luat-o la dreapta în loc de la stînga lucrurile ar fi fost astăzi altfel. apoi cinismul se întoarce ca într-un fel de „buffer chemical reaction” și aflu că de fapt prezentul ar fi fost la fel. am auzit asta undeva. mersul înainte este de fapt condiționat să ducă în același loc. nu mai știu acum ce iubesc mai mult, poezia sau filosofia. sînt afectat de ceea ce citesc și aflu. și asta mă face să îmi pierd timpul. sau să îl las să mă demonteze, de-construiască, cum zic șmecherii de filosofi. sînt obosit. lucrurile plutesc în jur. iubirea, o femeie nudă și extrem de bine proporționată, stă pe mal și le pescuiește cu undița. din cînd în cînd întoarce capul spre mine și rîde ca o fetiță autentic bucuroasă pentru orice captură. eu privesc din apă, din mine și îmi dau seama cît de vulnerabil sînt. ea pare însă lipsită de orice abilitate să mă atace sau să mă condamne. nici nu cred că știe că sînt gol. ea doar pescuiește lucrurile mele precum un copil. și totuși este o femeie. o femeie care își retrăiește copilăria. fără niciun fel de temeri sau așteptări. în fața mea. la modul spontan. mă trezesc că nu mă mai gîndesc la oameni. ca și cum ar fi doar un fel de specie dispărută cu mii de ani în urmă. un fel de vis din care m-am trezit. sînt numai eu și ea. pe plaja aceea nesfîrșită și răcoroasă pe care ea adună lucrurile mele și rîde copilărește din cînd în cînd.